Home > Cultură > Ideea platoniciană despre democrație. Ce părere aveau Platon și Socrate despre democrație
Cultură

Ideea platoniciană despre democrație. Ce părere aveau Platon și Socrate despre democrație

Ideea platoniciană despre democrație. Ce părere aveau Platon și Socrate despre democrație

Platon a explorat diverse teme de-a lungul carierei sale de filosof. În dialogul Republica sunt cuprinse unele dintre cele mai importante concepte. Acolo regăsim inclusiv referiri cu privire la natura artei. Teoria lumii sale ideale este bine explicată prin mitul peșterii. Tot aici descoperim și principalele regimuri de conducere identificate de Platon.

Democrația, în viziunea lui, este un regim care glorifică libertatea. Însă, după cum spune tot el, libertatea poate să fie și sclavie, săracii ajung cei mai puternici, iar oamenii pot trăi oricum doresc. În viziunea lui, democrația, era aproape echivalenta anarhiei.

Filosoful consideră că se poate vorbi despre cinci regimuri. Democrația, alături de aristocrație, timocrație, oligarhie și tiranie. Aristocrația (aristos – excelent; kratos – conducere) era forma de guvernământ perfectă, la conducerea cetății se afla un monarh filosof. Un conducător care ar fi cârmuit rațional și cu multă înțelepciune. Timocrația ar fi o aristocrație degenerată, valoarea intelectuală se confundă cu valoarea bănoasă. Așadar, la conducere se află cei mai bogați cetățeni.

Oligarhia reprezintă proasta înțelegere a diferenței dintre principiul economic și demnitate. În cazul acesta, spune Platon, se face diferența de clasă după criteriu economic. Există săraci și bogați, cei din urmă fiind la conducere. Tirania este degenerarea democrației, un haos extins, un fundal propice venirii la putere a unui tiran. Oamenii, după ce constată cine este cu adevărat, vor să-l dea jos, dar devine mult prea târziu.

Ideea platonică despre democrație

Platon considera că democrația se afla imediat lângă tiranie. De la libertatea absolută, anarhie, direct la tiranie. O extremă care activează opusul ei. Viziunea lui datează în jurul anului 300 a. Chr., putem înțelege cum de, în timp, conceptul a căpătat altă semnificație. Democrația se naște când săracii își execută sau exilează adversarii și le oferă drepturi civile egale tuturor. Iar numirea în funcțiile de conducere se face prin intermediul tragerii la sorți.

În viziunea lui orice alți conducători, în afara monarhilor filosofi, erau nedemni. Concepția lui despre democrație s-a format sub influența mediului aristocratic în care trăia. Doar elita avea capacitatea, înnăscută, să conducă oamenii obișnuiți, deținerea funcțiilor nu era pentru oricine.

Omul, chiar și cel neînzestrat cu vreun talent, poate fi educat din copilărie pentru deprinde obiceiuri bune. Ori, democrația, spulbera toate aceste posibilități. Oamenii obișnuiți, needucați, nu acordă interes naturii conducătorului lor. Important este să audă ce trebuie și să li se promită ce au nevoie. Libertatea nu e bună pentru că oamenii nu sunt în stare să aleagă ce e bine.

Prin democrație se poate ajunge în câțiva pași simpli la anarhie. Iar de aici se ajunge aproape instant la tiranie. Fapt posibil pentru că în anarhie nu este apărat niciun drept de bază al omului. Societatea are nevoie de lege și ordine, altfel creșterea violenței conduce inevitabil la opresiune.

În al doilea rând, potrivit cu el, societatea democratică pune în dezbatere constituția. Oferind undă verde promovării propriilor interese ale indivizilor ajunși în funcții. Oamenii ar putea crea propriile legi cu prea multă ușurință pentru a le fi numai lor bine. Doar cei puternici ar putea să ajungă la putere pentru a manipula totul în favoarea lor.

Moartea lui Socrate

Republica, dialogul în care sunt dezbătute regimurile de conducere, îl prezintă pe Socrate în ipostaza de „personaj principal”. El este vocea care pare să ocolească răspunsurile. Mentorul despre care se crede că nu a existat propriu-zis. Cum se întâmplă în majoritatea dialogurilor, vocea socratică este și opinia lui Platon. Privit prin ochii lui Platon, Socrate este marele gânditor al occidentului. Ne-am aștepta ca, în vremea lui, să fi fost unul dintre cei mai importanți oameni ai polisului grecesc. Cu toate acestea, filosoful, nu se bucura de prea multă „celebritate”. În viața publică ateniană avea trecere în rândul tinerilor, dar nu era o prezență impunătoare.

Înțelegem că a avut un impact major asupra lui Platon. Atât viața cât și moartea mentorului i-au influențat gândirea. În anul 399 a. Chr. Socrate este judecat de un grup de cetățeni-procurori democrați. Apoi condamnat la moarte, episodul îl convinge pe Platon de faptul că democrația este opusul filosofiei.

„Socrate” despre democrație

În cartea a VI- a din Republica, Socrate intră în dialog cu Adeimantus. Căruia începe să-i explice că democrația are multe defecte. În demersul său se folosește de metafora navigării pe mare. Îl întreabă pe interlocutorul lui cui i-ar încredința cârma în situația în care ar fi pe o navă alături de alți oameni. Ar accepta să preia conducerea oricine. Ar spune că poate oricare dintre ei naviga. Sau mai degrabă ar permite numai celor care au pregătirea necesară. Adeimantus recunoaște că ar avea încredere într-un om cu experiență și pregătire potrivite.

Putem admite cu ușurință faptul că Socrate (Platon prin intermediul lui) nu este elitist. Era de părere doar că votul ar trebui să fie făcut de cei care pot trata totul rațional. Responsabilitatea stă în mâinile celor cu stăpânire de sine. Principialitatea fiind esențială într-un astfel de caz. Altfel, așa cum spunea Platon, oamenii „simpli” sunt ușor coruptibili.

Trebuie să distingem între democrația intelectuală și cea „înnăscută”. Socrate știa că libertatea absolută va conduce, prin degenerarea valorilor, la demagogie. Atena a avut parte de episoade nefericite de demagogie. Conducători, care doar prin intermediul discursurilor „populiste”, au convins cetățenii să facă alegeri nepotrivite. Alcibiade a distrus treptat libertățile de bază. Apoi s-a ajuns la câteva conflicte militare dezastruoase cu Sicilia.

Socrate știa bine cum pot fi manipulați oamenii prin cuvinte. Era de ajuns să li se spună ce voiau să audă. De asemenea, oamenii au nevoie de răspunsuri ușoare. Comoditatea gândirii va face posibilă alegerea unor conducători care știu să ne ofere „dulceață”. O viziune care pare să ne fi prezis prezentul.

Democrația nu a fost soluția lui Platon

În cartea a VIII- a Platon explică pe larg de ce democrația nu ar putea fi niciodată o soluție. Oferă libertate, dar nu ar putea să trateze problemele politice în mod adecvat. Iar de aici pornește în descrierea parcursului către tiranie. Convingerea lui Platon despre inevitabila prăbușire a democrației are la bază neîncrederea în oameni. Considera că oamenii nu ar avea capacitatea să pună în funcție pe cei potriviți.

Deciziile persoanelor nepregătite ar fi iraționale. De aici s-ar dezvolta un domino, decizie proastă va duce la altele. În anarhie disciplina și ordinea își pierd din putere. Libertatea devine treptat nefuncțională. Ori în spatele unei cetăți trebuie să stea, rațiunea.

Jonathan Wolff explică foarte bine argumentul platonician în cartea Introducere în filosofia politică. În viziunea platoniciană guvernarea este o abilitate, asemenea navigația. Este nevoie de experți și, prin urmare de exercițiu pentru deprinderea ei. În democrație, poporul conduce, iar ei nu sunt experți.

Ei bine, sunt oare oamenii atât de incompetentei pe cât pretinde Platon? Dacă moartea absurdă a lui Socrate nu confirmă asta, nu știu ce ar putea-o face. Nu putem admite că alegoria lui Platon este întru totul pretabilă situației conducerii unui stat. Lucrurile sunt mult mai complexe de atât, dar putem înțelege rațiunea teoriei lui.

Ne putem gândi la afirmația lui Rousseau legată de subiect. Gânditorul francez era de părere că democrația la nivel de idee este bună. Însă, pusă în practică este destul de greu, aproape imposibil de realizat. Să încheiem gândindu-ne dacă democrația este a oamenilor sau a zeilor. Poate că ei ar reuși să o instituie cu adevărat.

Surse:

Recomandări autor