Istoria artei Ikebana începe încă din secolul al VI-lea, odată cu apariția budismului în Japonia, din China și Coreea. Budiștii aduceau ofrande florale care se numeau kuge, și le așezau pe altarele templelor. Ofranda era formată din trei tulpini strânse la bază, care se ridicau din apă și formau o singură tulpină. Cele trei tulpini simbolizau armonia dintre om, cer și pământ.
Tatehana – cea mai veche formă de ikebana
Timp de secole, preoții au creat aranjamente florale pentru a le aduce ca ofrandă lui Buddha, însă nu existau reguli pentru acest lucru. Un preot budist, pe nume Ikenobo Senkei, a creat cea mai veche formă de ikebana, numită tatehana, tradusă că „flori în picioare”. Aranjamentele florale erau expuse în tokonoma, o zonă care aparținea de casele tradiționale japoneze, folosită pentru a expune obiecte de artă.
Tokonoma era un element central a stilului arhitectural Shoin, care apăruse de curând. Arta ikebana a început să fie prezentă în casele aristocraților și a devenit, din ofrandă religioasă, o artă a decorării casei. Ikebana era expusă alături de opere de artă și suluri de mătase. Trebuia să existe o armonie între obiectele expuse, unul dintre principiile esteticii japoneze.
Asfel, felul în care erau aranjate florile a devenit foarte important. Obiectele expuse erau schimbate pentru a reflecta anotimpul, fapt care a dus la folosirea florilor de sezon în aranjamente. Odată introduse aceste reguli care țin de estetică, ikebana a devenit o formă de artă.
În secolul XVI, stilul tatehana era cunoscut ca rikka sau „flori în picioare”. Fiecare tulpină avea o semnificație religioasă, dar și una care ținea de arta peisajului. Aranjamentul floral devenise un microcosmos prin care puteam vedea întregul univers (macrocosmos). Aceste aranjamente au devenit foarte populare în timpul shogunilor. Nobilii, preoții și războinicii samurai, puteau să facă aranjamente florale complexe.
Ceremonia ceaiului
Tot în această perioadă, apare un nou stil care câștigă popularitate. Consumul de ceai, originar din China, fusese introdus în Japonia. Astfel, preoții Zen au început să dezvolte acest ritual, din care făceau parte și florile. Rikka erau aranjamente impunătoare și grandioase și nu se potriveau cu simplitatea ceremoniei ceaiului. Așa a apărut stilul chabana sau „florile pentru ceremonia ceaiului”, un stil simplu care folosea o singură floare sau ramură specifică anotimpului respectiv, pentru a surprinde esența momentului.
Odată cu stilul chabana, devine popular și stilul nageire care înseamnă „a arunca” și este o formă de aranjament liber, făcut într-o vaza înaltă. Nu existau reguli și se putea decora orice spațiu. În stilul nageire, se punea accent pe forma naturală a florilor.
În perioada Edo (1600-1867), câștigă popularitate o nouă formă a stilului nageire, în clasa comercianților. Comercianții bogați își doreau un stil mai ușor de învățat decât rikka, un stil complex. Așa apare shoka, un stil derivat din cele trei tulpini folosite în stilul rikka. Cele trei ramuri care simbolizau omul, cerul și pământul, formau un triunghi asimetric. Se foloseau mai puține flori, era mai ușor de făcut și s-a răspândit foarte repede în toate clasele sociale. Pentru prima dată, femeile au fost încurajate să practice arta ikebana.
În perioada Edo, au apărut diverse școli de ikebana. Maeștrii organizau expoziții în care își expuneau aranjamentele florale, atrăgând studenți. Apar calificări în acest domeniu și se eliberează certificate care atestă măiestria elevului, acesta putând să predea la rândul său. Ikenobo este cea mai veche școală de ikebana. Alte școli care au câștigat mulți adepți în secolele XVIII-XIX, sunt: Enshu, Misho și Koryu.
Japonia își deschide porțile către Occident
Timp de 250 de ani, din cauza politicii izolaționiste, Japonia a rupt contactul cu exteriorul. Pentru că nu primeau influențe din afară, artele tradiționale japoneze au reușit să atingă apogeul în frumusețe și rafinament. Apoi, a urmat o perioadă de stagnare. În 1867, America a trimis nave comerciale, iar porțile Japoniei au fost deschise către lumea exterioară, fapt care a dus la pătrunderea altor idei și culturi.
Multe curente, cum ar fi hainele și interioarele în stil occidental, au fost asimilate de cultura japoneză. Ikebana a fost influențată, prin apariția unor specii noi de plante și flori din Occident. În 1895, Școala Ohara a fost fondată de către Unshin Ohara. Acesta a creat un nou stil ikebana, care folosea materiale din afara Japoniei.
Noul stil se numea moribana (flori pline) și presupunea aranjarea florilor într-un vas asemănător unei tavi, numit suiban. Florile erau aranjate de-a lungul vasului, comparativ cu modul tradițional, în care florile erau adunate într-un singur punct. La început, stilul i-a șocat pe maeștrii ikebana, dar până la urmă a fost acceptat, fiind predat alături de stilurile rikka și nageire.
În zilele noastre
Astăzi, există peste 3000 de școli de ikebana. Cele mai populare sunt: Ikenobo (care păstrează conceptele clasice de la început), Sogetsu și Ohara. Sogetsu este cel mai modern dintre ele și pune accent pe libertatea de exprimare a creatorului. Ohara pune accent pe tradiție și acordă atenție fiecărui anotimp, o interpretare modernă a designului clasic.
Având o istorie de peste 600 de ani, ikebana este vie și face parte din tradiția și cultura Japoniei. Este prezentă în spațiile moderne în care oamenii locuiesc sau lucrează, aducând frumusețea naturii în spațiile închise. Ofrandele florale aduse lui Buddha au devenit o formă de artă modernă, accesibilă tuturor oamenilor.
