Ioan Mateiciuc s-a născut pe 9 iunie1986 în orașul Siret și debutează în anul 2010 în volumul colectiv Antologia vinovatelor plăceri la Festivalul Artelor din București. Publică în anul 2012 volumul de poeme open de dor la editura Alexandria Publishing House din Suceava și este distins cu Premiul pentru Debut al Societății Scriitorilor Bucovineni. În anul 2015 este inclus în antologia de poezie Ziduri între vii a clubului de lectură Zero+ de la Iași, iar în anul 2019 editează antologia de poeme Zece ani în cadrul festivalului de atitudine culturală Folkever.
Poeme postumane și neprefăcute alcătuiesc volumul de versuri anchilopoetica al lui Ioan Mateiciuc, Alexandria Publishing House, 2020. Secvrențele poetice sunt illustrate de Ioniță Benea, iată că este mai mult decât o simplă carte de poeme, un adevărta proiect colaborativ. Emoțiile curg prin fire, există o tensiune programată să se întâmple între un el și ea între două persoane aparent împreună, dar acest împreună înseamnă mai multe lucruri: că relația în sine nu se desfășoară doar corporal, cât mai ales prin monitoare, ecrane, taste. Expunerea liricii care conține trimiteri la tehnologie pare să fie miza acestei cărți. Ceea ce mai fac și alții. Mie nu-mi amintește de Mircea Ivănescu, așa cum spune Simona Modreanu în prefața acestei cărți, îmi amintește de Alex Văsieș, Instalația, dar și de Andrei Zbîrnea, Rock în Praga, îmi amintește de Marcel Vișa, dumnelike, de o seamă de poeți (privind în rândul poeziei scrise de bărbați) tineri conectați la tehnologie și care își traduc poezia în limbaj IT nu totalmente, desigur, nu ca niște coderi, evident că lirica se menține cu accente romantice, sau neo, acesta este atuul lor, nu se desprind de versuri pentru a se lăsa copleșiți de digitalizare întru totul.
Găsesc pe pagini versuri tăiate, e, sigur nu ceva nou, dar ceva care arată o parte din relația pe care poetul pare că o are cu unele versuri, și le reneagă, totodată le publică, un paradox: „(prezentul e numai cadavrul) (p.10); „îți confisc halatul alb joystick-ul spiritul punk”(p.13); „(ventilații non-invazive șocuri anafilactice)” (p.43) etc. Sunt elemente vizuale pe care le-am mai întâlnit și în cărțile douămiiștilor cu simț de frondă, avagardiști.
Mărturisesc că Ioan Mateiciuc nu este un poet pe a cărei evoluție să i-o fi urmărit-o de la bun început și la a cărei evoluție să fi fost atentă și asta pentru că l-am cunoscut în mediul virtual într-un sezon al poeziei închis și într-o perioadă în care lumea pare că s-a închis și ea, dar iată că ideile poetice nu. Este o poezie a ideilor la Ioan Mateiciuc, desi pe alocuri îi place să idelizeze, să estetizeze, să romanțeze, câtă luciditate, tot atâta lirică în cazul său. Pentru că acolo unde se opresc versurile, ele continuă în imagini, ne oferă motive de reacție, visual și autentic, covârșitor și deprimant în lirica sa, uneori defensive, un model de anturanță a tuturor expectanțelor lumii exterioare lui: „astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe. Poate/ nu ne va recunoaște/ nimeni” (p. 19), aici antiumanist aparținător lui Rosi Braidotti, sau Silvia Federici, sau Luce Irigaray, ei bine, toate aceste referințe, dacă le aducem în discuție înseamnă că avem de-a face cu un creator conștient de noile teorii, încercând să monteze și să producă lirică extrasă din noile teorii, sau mai bine zis să le aplice intensificându-și astfel adevărurile, el are acest avantaj, nu se reproduce pe sine, fiecare secvență poetică este unică și irepetabilă în cadrul cărții. Sunt poeme fără nume, dar asta numai pentru că sunt episoade ale aceleiași obsesii.
Pare că IM încearcă o apropiere forțată, dar am găsit ceva la Luce Irigaray care să ne explice acest fenomen: „proximitatea față de celălalt nu poate să se reducă la împărtășirea unui teritoriu, la o vecinătate spațială. Celălalt, în calitate de celălalt, ne rămâne întotdeauna îndepărtat, indiferent de vecinătatea în care ne situăm. Și putem începe să ne apropiem doar în măsura în care admitem faptul că suntem îndepărtați unul de celălalt. Această apropiere nu poate fi pur și simplu doar spațială, cel puțin în sensul unei apropieri fizice, dar nici nu se poate opri la o proximitate în aceeași cultură: la aceeași vecinătate de idei, de opinii.” (Luce Irigaray, Împărtășirea lumii, pp.26-27).
Anchilopoetica devine un monument de dorință de apropiere la nivel de idei cu celălalt, cealaltă și ceilalți, o dorință de a se topi acești ghețari care despart corpurile, granițele care despart teritoriile. Aici se scrie împotriva morții: „tu așezată pe un scaun electric/ inhalând praful rămas// amândoi/ cu buzele bine conturate// privind fotografiile vechi în care ascultăm pulsul morții// gândesc/ că vom apuca să dăm forward vieții îmbrățișați” (p.27)
Vreau să cred că Ioan Mateiciuc nu ne va lăsa acest haos nealinat, și că de altfel ne va mai aduce și altele la fel de fresh și spectaculoase. Este o poezie care te obligă să gândești, poezie deșteaptă, te oblige să deschizi și alte cărți, altfel o receptezi destul de primitiv. Adevăratele cărți de poezie se servesc alături de filosofie, așa pare să ne obișnuiască.
Cartea anchilopoetica poate fi achiziționată de aici!
