Ionel Ciupureanu (n.1957) a publicat volumele de poezie Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (Casa de Editură Max Blecher, 2010) și Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014). În anii ’90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art. Trăiește la Craiova.
Cea de-a opta carte a lui Ionel Ciupureanu, e timpul să visăm un măcel, Casa de Editură Max Blecher, 2018, nu este o carte oarecare, este una dedicată memoriei fiului Alexandru. Poemele de aici sunt secvențe fascinante traversând spații gotice, fabuloase într-un sens horror. Bezna din interiorul construcțiilor stilistice se înscrie în categoria poeziei cel mai puternic estetizată. Sunt transcendențe, poeme care ne poartă dincolo de lumea și viața terestră, în spații pe care nu le știm și despre care chiar muribunzii se întreabă înainte de a le accesa: „oare cum va fi acolo?”, poeme despre trecerea în moarte, despre speranța uniunii, accente prozaice autoimpuse în timpul care trece catastrofal, fiecare secundă aduce o nouă tragedie, sau aceeași tragedie resimțită în buclă.
Nu vrea să se supună distrugerii dată de dispariția unor oameni, Ionel, este vizionarul cel mai iscusit din lirica românească, secvențele lui poetice sunt filmice, etape ale ecranizării unei biografii cu mult cosmetizate. S-a spus despre el în multe feluri, descrierile sunt inutile, pentru că poezia vorbește în locul aparițiilor lui ionel Ciupureanu și în locul etichetelor care i-au fost atașate. Nu cred că există un titlu destul cât să cuprindă efectele pe care le produce lirica sa pe termen lung. Nu vorbim despre o apariție calitativă, tot ce scrie acest poet începând din 1994 și până în prezent vizează o construcție a identității sale poetice și aderă la o linie poetică în general de sihăstrie, parcă sunt versurile unui solitar cugetător, ale unui om al spațiilor închise și liniștite în ciuda tumultului său revărsându-se.
Poemele sale sunt ca niște bilețele aruncate trecutului, sau scrisori în care se rostește dorul, se rostește tristețea despărțirii în diferite nuanțe și tonuri, delicate emoții uneori și alteori afecte întârziate de preocuparea pentru estetizare. Interlocutorul mut și paginile încărcate intens pe spații mici, asta pare să fie adevărata miză. Intensitatea și nu cantitatea: „pielea se lipise de aerul fierbinte spre/ alt limbaj pulverize ce gândisem. Un somn spre visul de-acolo…îmi studiai și mișcările, nu fu nicio schimbare, doar câteva obsesii pe-acolo…”(@, p. 34) Poate sunt anumite răbufniri într-un spațiu virtual, sunt marcate cu semnul @, o frântură din construcția unui cont de e-mail, poate să transmită că asta a mai rămas dintr-un întreg, un simbol dintr-un șir de simboluri rămas izolat și total neintegrat.
În alte poeme pare că vorbește cu o femeie, apoi să constatăm că această femeie posibil să fie chiar imaginată, poate fi chiar „Moartea” cea care îi răpește pe oamenii dragi și care aparent dă târcoale tuturor, chiar și poetului. Strigări și diverse conversații aprinse cu ea ridică acele contraste dintre cei cu vitalitate și cei care s-au resemnat. Luciditatea devine o formă de frondă, un destin asumat. Că va trebui să consemneze chiar și detaliile care par desprinse dintr-un război. Aceasta este atmosfera poemelor din cea de-a opta carte a lui Ionel Ciupureanu, un război interior și un exterior lipsit de viață, există o trauma care a destructurat nu un om, ci o lume, afecțiunile se întind până departe: „de pe bicicletă am văzut doar eroziunea, nesuferito./ îmi imaginez că te vei face bine, măcar pentru/ câteva minute. / sunt plictisit de tine și nu mă doare/ stomacul. să nu te simți vinovată. nu mi-a trecut și/ nici n-o să-mi treacă./ efortul de-a nu face nimic mă/ derutează. nu fac nimic și mă trezesc că tușesc” (@, p.23)
Ionel Ciupureanu repoziționează Craiova pe harta adevăratelor centre de lirică, este bine să știm că acea zonă geografică a dat un poet de anvergura aceasta. Lirica sa sfidează până și avangarda, pentru că este o lirică a resemnării, a acceptării datului, a ceea ce se întâmplă, pare că e lirica unui pustnic, a unui om care nu mai are nevoie de încercări, pentru că fiecare cuvânt al său ajunge la o anume divinitate lirică, poemele sale sunt false rugăciuni, dar au un caracter etic universal, o capacitate de a se imprima în memoria lectorului. Și puterea acestui poet nu este cea de a face din trauma un eveniment de neratat, ci mai ales posibilitățile de a îndura și de a fi proactive și în cele mai inimaginabile circumstanțe. Moartea este o curiozitate pentru noi toți, dar speranța poate rămâne locul comun întâlnirilor, până atunci viața se poate întinde dincolo de lumi cu ajutorul incantațiilor, așezămintelor de chemare, scaunelor așezate pentru a chema spiritul trecut la cele străine viilor. Există o graniță care ne desparte, dar există un loc unde se vorbește mult despre viața celor morți și forfota lumii mortuare, toate acestea sunt consemnate de un poet care emană o vitalitate remarcabilă indiferent de vârstă, în ciuda tuturor luptelor, rămâne să viseze un măcel și ne cheamă în visul său. Îl urmărm.
Cartea e timpul să visăm un măcel poate fi achiziționată de aici!
