Home > Cultură > Istorie > Iubirea platonică – despre mitul și conceptul iubirii în viziunea lui Platon
Cultură Istorie Mitologie

Iubirea platonică – despre mitul și conceptul iubirii în viziunea lui Platon

Iubirea platonică - despre mitul și conceptul iubirii în viziunea lui Platon
Anselm Feuerbach - Banchetul, Platon

Mai jos am rezumat viziunea multiplă a lui Platon asupra iubirii și a lui Eros. O viziunea prin care sunt rezumate multe alte teorii ale epocii sale cu privire asupra acestui sentiment straniu și universal, pe care, așa cum veți citi mai departe, îl identifică în unele dintre cele mai neașteptate situații.

Platon vorbește despre iubire în multe din dialogurile sale, cel mai amplu este dezbătută problema iubirii în dialogurile Banchetul (sau Despre iubire)și Phaidros (Despre frumos). Un concept care avea semnificații multiple, o viziune mult mai cuprinzătoare decât ne-am putea noi închipui în prezent. În ciuda faptului că azi numim „iubire platonică” un sentiment ce nu implică neapărat un erotism, considerând-o un fel de admirație față de o persoană anume, după trupul căreia nu tânjim. Iubirea platonică înțeleasă ca un concept, este mult mai complexă de atât.

Despre semnificația iubirii, Platon, dezbate în dialogul Phaidros, unde spune că este o forță sau un sentiment care nu trezește neapărat dorința sexuală. Prin iubire omul trebuia să fie mai aproape de împlinirea sa personală, era un sentiment nobil prin care putea ajunge asemenea zeilor. În Banchetul se dezbate la începutul dialogului despre natura lui Eros, despre care spune că este unul dintre cei mai vechi și cei mai aprigi zei – era vinovat de toată patima de care sufereau îndrăgostiții.

Ipostazele iubirii în Banchetul

Banchetul (Tò sumpósion) este plasat într-un context istoric foarte elaborat, prin care se face referire la un dialog purtat în timpul unei petreceri, ce ar fi urmat după războiul peloponesiac (desfășurat între anii 431-404 a. Chr.). Ne aflăm în casa poetului Agathon, gazda acestei fabuloase reuniuni. Banchetul este un dialog la fel de complex ca Republica în care sunt dezbătute multe subiecte. Atinge nuanțe etice, filosofice și istorice deopotrivă, are o bogăție nemaiîntâlnită de registre.

Invitații acestui simpozion sunt cei mai importanți greci ai momentului respectiv, Apolodor, Glaucon, Socrate, Aristodem, Pausanias, Fedru, Eriximah, Aristofan, Diotima și Alcibiade – cel mai puternic grec de atunci. Fiecare în parte aducând contribuția personală la „definirea” iubirii. Dar, așa cum probabil ne așteptăm de la Platon, nu există o singură variantă bună, aflăm că iubirea este ceva foarte complex și că poate însemna toate aceste lucruri susținute de fiecare vorbitor în parte.

Iubirea platonică - despre mitul și conceptul iubirii în viziunea lui Platon

De-a lungul dialogului sunt prezentate toate ipostazele și semnificațiile iubirii, se vorbește despre Eros (considerat zeul iubirii, ca simțire a sufletului, mai mult o pornire sexuală, posibil distructivă versus varianta lui constructivă prin intermediul căreia omul se poate autocunoaște și deveni mai bun), despre rolul educativ al iubirii, despre autodepășire și despre permanența și universalitatea ei.

  • Dialogul fiind compus din mai multe discursuri  are un puternic caracter teatral. Prima voce pe care o ascultăm este a lui Fedru (citatul de mai este vocea lui). Fedru vorbește despre importanța iubirii în educație, astfel în relația de iubire omul vrea să se autodepășească și pentru a demonstra că este adevărat se folosește de mai multe mituri.

„Mult mai greu i-ar veni unui îndrăgostit să fie văzut de iubitul său cum părăseşte frontul (…); moartea i-ar fi nesfârşit mai bună decât aşa ceva (…) când e vorba să-şi părăsească cineva iubitul ori să-ș ajute în primejdii, nu există pentru asta un om atât de rău căruia Eros să nu-i fi insuflat o bărbăţie egală cu acelui mai viteaz caracter. Vorba lui Homer, care spune unora dintre eroidivinitatea „le insuflă curajul păgân”, se potriveşte grozav de bine lui Eros (…) hărăzeşte îndrăgostiţilor această patimă ce purcede dintr-însul! Şi încă; cei ce iubesc sunt singurii care primesc să moară pentru alţii… şi nu numai bărbaţii, ci şi femeile.” Banchetul, Platon, traducere de Petru Creția, Humanitas, București, 2011.

  • Ierarhia în iubire este teoretizată prin intermediul vocii lui Pausanias, care spune că este stabilită în funcție de Afrodita, care poate să fie celestă și terestră, astfel identifică: iubirea nobilă și spirituală sau iubirea ca pornire a trupului, pur carnală și, prin urmare, nedemnă. Pausanias vorbește despre cei doi Eros, dublă natură pe care o identifică din faptul că există și două Afrodite, care era mama lui Eros, deci trebuie să fie și doi Eros. Astfel, există două sentimente insuflate de el, unul amoral – prin care oamenii se iubesc de dragul trupului și altul înălțător, insuflat de Eros Ceresc, despre care spune că s-a născut doar din bărbat, prin urmare este superior.
Iubirea platonică - despre mitul și conceptul iubirii în viziunea lui Platon

Psyche înviată de sărutul lui Amor Antonio Canova

  • Eriximah (medic) abordează subiectul dintr-o perspectivă științifică, pornind de la câteva linii ceva mai restrictive, apoi formând o teorie globală prin care se ajunge la concluzia că iubirea este de dimensiuni cosmice. Explică mai multe aspecte prin iubire. Unele ce țin de sănătatea trupului, armoniile muzicale, despre posibilitatea aflării viitorului prin intermediul lui Eros și revoluțiile astronomice. Așadar dezbate asupra legăturii dintre Amor și medicină, muzică, astronomie și aflarea viitorului.

„Precum vedeţi, multe, nemăsurate-s puterile amorului; ba, aş afirma că întregul Eros din univers dispune de toată energia acestuia. Dar puterea cea mai mare el şi-o desfăşoară faţă de noi sau faţă de zei, când săvârşeşte binele cu înţelepciune şi măsură; amorul ne făureşte atunci suprema fericire, de-o parte stabilind între noi comunicarea, de alta făcându-ne prieteni ai celor ce-s mai tari decât noi —prietenii zeilor.” Banchetul, Platon, traducere de Petru Creția, Humanitas, București, 2011, p. 15.

  • Aristofan vorbește despre unul dintre cele mai frumoase aspecte ale iubirii prin intermediul unui mit creat de el, spune că Eros aduce neamului omenesc prinosul celei mai înalte fericiri”. Aduce în discuție schimbările ființei omenești, prin intermediul mitului androginului, prin care vrea să spună că prin iubire se exprimă dorința omului de contopire, acesta la origine arătând altfel. Oamenii erau un fel de ființe rotunde formate din două părți, care puteau fi două părți bărbătești, două feminine sau mixte (masculin + feminin). Atunci când omul se îndrăgostește de un altul se spune că și-a găsit jumătatea lipsă, iar odată găsită era împlinit, întreg în fața lui și a zeilor.

„Fiecare din noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frântura ruptă din el însuşi. Acei dintre b ărbaţi care sunt frântură din fiinţa ambigenă, numită odinioară androgin, iubesc femeile; din această categorie de oameni provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel cu femeile iubitoare de bărbaţi şi cu cele adultere: ele îşi trag fiinţa din aceeaşi categorie.

Cât despre cele ce-au rezultat din tăierea femeii, acestea nu dau nicio atenţie bărbaţilor; înclinarea lor este tot către femei: heteristriile sunt din această categorie. De altă parte, cei ce provin din despicarea  bărbatului înclină cât sunt copii înspre sexul bărbătesc şi, întrucât ei înşişi sunt părţi ale acestui sex, iubesc pe bărbaţi şi-s bucuroşi să trăiască împreună şi alăturea de aceştia. Iată de ce-s dânşii cei mai destoinici dintre copii şi tineri: fiindcă prin natura lor sunt cei mai bărbăteşti! Afirmă unii că sunt lipsiţi de ruşine. E o neexactitate: nu din neruşinare fac asta, ci din curaj, din bărbăţie şi din caracter viril, fiind dornici de ce le este asemenea”. Banchetul, Platon, traducere de Petru Creția, Humanitas, București, 2011, p. 18.

  • Aghaton pare să țină un elogiu pentru Eros, prin care își subliniază talentul literar, care fusese de curând premiat. Începe cu un scurt elogiu adus naturii lui Eros, apoi vorbește despre darurile zeului față de oameni. Mai apoi este întrerupt de Socrate care rezumă tot ce s-a vorbit până acum despre subiectul ales. Urmează abordarea filosofică a subiectului iubire, așa cum o notează și Platon.

Iubirea platonică - despre mitul și conceptul iubirii în viziunea lui Platon

  • Socrate este ultimul care vorbește, ține un discurs despre iubire în care spune ce a învățat de la Diotima, preoteasa lui Apollo. Preoteasa îi spusese că iubirea se dezvăluie în trepte și că la capătul acestei „scări” se poate simți culmea acesteia, ideea supremă a iubirii, prin vocea lui Socrate aflăm care este „iubirea platonică” de fapt.

Iubirea platonică – Banchetul

Despre iubirea platonică sau mai bine spus despre iubirea văzută din perspectiva lui Platon „ne vorbește” Socrate. Începe cu descrierea naturii lui Eros, prin rezumarea celor spuse de ceilalți până la el. Spune că natura lui Eros este mijlocie, susținând că nu este un zeu în adevăratul sens al cuvântului. Iar asta pentru că un zeu nu poate naște în om porniri bune și rele în același timp, și atunci întrebarea se pune altfel, ce este mai exact Eros, un muritor? Răspunsul este firesc că nu, Eros este un daimon, ceva la întâlnirea dintre zei și oameni. Pentru că zeul nu poate să se adreseze direct omului, va comunica cu el prin intermediul daimonului.

„Zeul n-are amestec cu omul, ci toată împărtăşirea se face prin aceştia; numai prin demoni se face convorbirea între zei și oameni, fie în starea de veghe, fie în somn. Şi, cine-i înţelept în acest fel de lucruri se numeşte bărbat inspirat; iar cine-i înţelept în altceva, ca de pildă în arte sau în diferitele meşteşuguri, acela-I numai tehnician”. Banchetul, Platon, traducere de Petru Creția, Humanitas, București, 2011, p. 30.

Apoi explică originea reală a lui Eros despre care spune că este copilul lui Poros (copilul zânei Metis) şi al Peniei. Numele lui Poros are semnificația de belșug, iar cel al ei Peniei înseamnă sărăcie. Iar naturile părinților lui se reflectă în caracterul și soarta lui Eros care este întotdeauna sărac, are un aspect, aspru, nu delicat așa cum își imaginau oamenii. Dar, pentru că preia și din caracteristicile tatălui său, este un vânător abil, un vraci și fermecător bun, capabil în același timp să înțeleagă și să mediteze asupra complexității vieții. Spune că Eros nu este nici muritor, nici nemuritor, de-a lungul unei zile reușind să renască. Este neobosit și întotdeauna neîndestulat.

Iubirea platonică - despre mitul și conceptul iubirii în viziunea lui Platon

Moartea lui Socrate de Jacques-Louis David

Rolul lui Eros este de a face ca sufletul să fie mai conștient de sine pentru că, așa cum este viziunea lui Platon despre natura omului, sufletul este prizonierul trupului. Vede prin trup o capcană, „trucul” prin care omul poate fi abătut de la adevăratul său scop. Pune în legătură cu Eros ideea procreării, despre care spune (prin vocea Diotimei) că este boala universală a iubirii, fiind regăsită la toate viețuitoarele, de la omeni până la cele care zboară și cele care nu. În viziunea celor povestite de Diotima reiese că iubirea (amor) se naște din dorința de nemurire, motiv pentru care orice mamă își apără la sânge puii, fiind gata de sacrificiu. Tot din dorința de nemurire aleg bărbații femeile, existând această formă de iubire.

„Creatorii în corpuri, zise ea, îşi îndreaptă pașii mai cu seamă spre femei; prin amorul lor creează copii. Astfel își închipuie dânşii că-şi agonisesc şi nemurirea şi pomenirea numelui lor şi fericirea — pentru toată vremea ce va să vină”. Banchetul, Platon, traducere de Petru Creția, Humanitas, București, 2011, p. 35.

De aici pornește într-un amplu argument al iubirii care angrenează creatorii în spirit. Unde îi amintește pe oameni, care sunt mult mai dispuși să creeze în spirit decât în trup. Unde amintește artiștii, poeții, tehnicienii – cu sensul de inventatori, despre care spune că sunt genii inventive, iubirea creatoare prin spirit exită și în întocmirile cetăţilor şi aşezămintelor omeneşti”. Iar toate aceste creații se fac în frumos, pentru că, așa cum susține Diotima, nici procreearea nu se poate face în urât, cel care vrea să zămislească o va face doar în frumos. Același lucru se întâmplă și în cazul creării în spirit. Omul spune că „strămutat pe marea cea largă a frumosului ş icontemplându-l nemijlocit, el va crea multe, frumoase, magnifice opere ale spiritului: cu deosebire cugetări pe tărâmul nesfârşit al filosofiei.” (Platon, op. cit., p. 37).

Ultima intervenție este a lui Alcibiade, în care putem recunoaște cu ușurință vocea lui Platon care vorbește despre Socrate. Alcibiade sub pretextul că urmează să vorbească despre iubire îi aduce un elogiu lui Socrate, vorbind despre frumusețea trupului, doar că se referă la cea sufletească. Socrate din punct de vedere fizic nefiind frumos (conform cu standardele grecești antice). Alcibiade susține că îl cunoaște de mult timp pe Socrate și poate confirma curajul, vitejia în luptă ale lui Socrate. Dialogul se încheie cu un ultim elogiu adus de Socrate lui Agathon.

Phaidros –  dimensiunea educativă a iubirii – relația dintre erastes și eromenes

Dialogul Phaidros sau Despre frumos pare să fi fost scris după Banchetul,  este un dialog care promite să se pornească un discurs asupra logosului, sunt dezbătute naturile acestuia, înțeles prin sensul de cuvânt, sensul de cunoaștere, se dezbate asupra categoriilor discursurilor și nuanțele acestuia. Iar de la cunoaștere se trece la imporanța relației dintre erastes și eromenos, prin care se putea ajune la idealul grec al armoniei dintre trup și suflet.

Erastes (bărbatul matur – mentorul) avea rolul de a ajuta la dezvoltarea lui eromenos (bărbat tânăr – discipol). Discuția despre această relație are loc datorită discursului lui Lysias care vorbise despre importanța iubirii, oprindu-se asupra naturii vicioase a relației de acest tip. Socrate îi va spune lui Phaidros că discursul nu fusese atât de bun pe cât își imaginase discipolul. Iar asta se datora faptului că Lysias mizase mai mult pe frumusețea cuvintelor și nu pe semnificația profundă a discursului său, asupra transmiterii propriei sale opinii.

În opinia lui Socrate discursul lui Lycias nu reușea să atingă profunzimea semnificației și importanței unei relații de acest tip. Pentru el fusese doar un pretext prin intermediul căruia poate porni o întreagă dezbatere asupra retoricii. Mai apoi, până să ajungă la devăratele semnificații ale relației dintre erastes și eromenos, se oprește asupra pericolului care se află în spatele cuvântului scris. Care se află departe de autorul lui, fiind lipsit în totalitate de orice altă protecție. Autorul nu mai poate să își apare textul care va dăinui și după moartea lui. Pe de altă parte cuvântul scris poate să ajungă la mai mulți oameni. Astfel, de exemplu, Lysias reușise să își câștige celebritatea prin intermediul textelor sale, motiv pentru care Lysias ajunge să fie personificarea logosului în forma lui scrisă.

Scopul lui Platon este de a demonstra „incompatibilitatea între scris şi adevărat” fapt care „se anunţă limpede din clipa în care Socrate începe să povestească modul în care plăcerea îi scoate pe oameni din ei înşişi , îi face să devină absenţi faţă de ei înşişi , să uite de ei şi să moară în voluptatea cântului.” Jacques Derrida, Diseminarea, traducere Cornel Mihai Ionescu, Univers Enciclopedic, București 1997, p. 72).

În opinia lui, Lysias, putea să farmece prin intermediul discursurilor sale, pentru că nu exprimă punctul personal de vedere, ci exprimă doar ceea ce se așteaptă să primească auditoriul într-o formă înfrumusețată. Iar aici Platon se folosește de foarte multe metafore. Oferind scena în care Phaidros ținuse ascuns, fără știrea lui Socrate, textul discursului ținut de Lysias, sub manta, ceea ce trimite la ideea de voalare, tehnica folosită și de Socrate. „Jocul actoricesc” al lui Socrate trimite cu atât mai mult spre ideea de trup, asupra importanței unui exterior frumos.

Și prin tot acest joc al informării lui Phaidros asistăm la ceea ce este în sine de fapt relația dintre un erastes și eromenos, subiect asupra căruia se dezbate și pe parcursul acestui dialog (Phaidros), în care sunt prezentate importanța iubirii cu scop pedagogic în Grecia Antică. O relație, din punctul lui Socrate (Platon prin vocea lui), absolut esențială în educarea unui tânăr grec, care îl ajută în formarea lui ca bărbat ideal al lumii vechi grecești.

Surse:

Recomandări autor