În acest articol sunt prezentate aspecte legate de cariera lui Iuliu Maniu și mai multe evenimente ale perioadei interbelice și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în România. Sunt prezentate deciziile luat de Carol al II – lea și cele ale Partidului Național Ţărănesc și ale Gărzii de Fier. O scurtă trecere în revistă a faptelor care au permis ajungerea la putere a Partidului Comunist în România.
Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873 – d. 5 februarie 1953) a fost și rămâne una dintre cele mai marcante personalități istorice ale României. Cariera lui politică a început în anul 1897, pe când avea doar 24 de ani, ca parte din comitetul de conducere al PNR din Transilvania. A avut de mai multe ori funcția de deputat de Transilvania în Dieta de la Budapesta (în perioadele noiembrie 1928 – iunie 1930; iunie 1930 – octombrie 1930; octombrie 1932 – ianuarie 1933). A fost președintele Partidului Național Țărănesc în perioadele 1926 – 1933 și 1937 – 1947. Tot la vârsta de 24 de ani reușește să devină membru al Societății Academice „Petru Maior”.
În 1906 intră în Parlamentul Ungariei, unde se alătură unui grup restrâns de deputați români care cerea drepturi egale pentru minoritatea din care făceau parte. A ținut primul lui discurs în Dieta de la Budapesta în ziua de 22 mai a aceluiași an.
În timpul Primului Război Mondial s-a înrolat în armata austro-ungară, apoi în toamna anului 1918 a condus mișcarea de separare a Transilvaniei de Ungaria, cu dorința de a o integra în România Mare. În decembrie 1918 a fost ales președinte al Consiliului Dirigent, care a proclamat unirea cu România, fapt recunoscut mai apoi prin Tratatul de la Trianon (iunie 1920).
Iuliu Maniu și PNȚ
La începuturile sale, Partidul Național Țărănesc era unul al maselor, adepții săi fiind membrii ai unor organizații similare de pe teritoriul Basarabiei și al Bucovinei, erau reprezentanți ai țărănimii române din întreaga țară. Din păcate, partidul nu a putut face față circumstanțelor istorice și sociale nefaste. Doar anul 1928, în care PNȚ s-a aflat la guvernare, a fost unul prosper, așa cum se precizează și în cartea lui Iosif Toma Popescu, Memorial Iuliu Maniu (vezi Criterion Publishing, București, 2006, pp. 7-9).
Începând cu anul 1926 preia conducerea Partidului Național Țărănesc, creat în același an prin fuziunea Partidului său Național Român din Ardeal cu Partidul Țărănesc, al cărui președinte era Ion Mihalache. În perioada cuprinsă între noiembrie 1928 și octombrie 1930 ocupă funcția de prim-ministru în cadrul unui guvern național țărănesc, care nu și-a îndeplinit promisiunile făcute în mandatul al cărui obiectiv a fost reconstrucția în plan politic și social. Țelurile lor nu au fost atinse din cauza impedimentelor financiare apărute pe fondul Marii Depresiuni.
Iuliu Maniu se retrage pentru o scurtă perioadă în luna iunie a anului 1930, ca semn de protest față de întoarcerea regelui Carol al II-lea. Revine în funcție după câteva zile, dar se retrage din nou în luna octombrie, din cauza legăturii continue a regelui cu Magda Lupescu.
Potrivit cu Iosif Toma Popescu, moartea regelui Ferdinand a dat startul unor decenii cu o istorie tumultoasă. Regele Mihai, pe atunci minor se afla pe tron, la conducere se afla o Regență, desemnată de pe timpul regelui Ferdinand datorită insistenței liderului liberal Ionel Brătianu. Schimbarea succesiunii la tron s-a datorat comportamentului prințului moștenitor, Carol al II- lea, care își părăsise soția legitimă – o prințesă de origine greacă, Regina mamă Elena a României. Carol acceptă excluderea sa din succesiunea la tron și se căsătorește cu Zizi Lambrino.
Se stabilește ca timp de 10 ani să nu i se permită întoarcerea în țară fără aprobarea regelui sau a Regenței. Ionel Brătianu a ținut în frâu această situație cât timp a fost în viață. Însă, din cauza faptului că în jurul fiecărui membru al Regenței existau mai multe persoane care influențau deciziile luate de Regență, situația escaladează și încrederea oamenilor în Partidul Național Liberal este afectată. În anul 1927 Regența îl împuternicește pe Iuliu Maniu, iar în anul 1928 reușește să formeze un alt guvern. Primul an de guvernare al PNȚ a fost un real succes, bilanțul era pozitiv, reforma monetară consolidase leul.
Din 1932 octombrie până în ianuarie 1933 se află la conducerea celui de-al doilea guvern. În 1937 se formează o alianță electorală cu Garda de Fier pentru a prelua controlul politic de la rege. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, promovează și susține inițial implicarea în război a României împotriva Rusiei. După ce armata română recuperează Basarabia și Bucovina, devine unul dintre principalii lideri de rezistență și organizatori ai loviturii de stat din august 1944, care plasează România împotriva Germaniei.
Iuliu Maniu în contextul istoric
Două evenimente au marcat venirea perioadei de rău augur pentru democrație în Regatul României. Primul este urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea în 1930 și criza economică mondială – Marea Depresiune. Noul rege avea un real dispreț față de democrație și de la bun început intenția lui a fost să ajungă o „forța decisivă”. Succesul lui a fost garantat de prăbușirea prețurilor în agricultură, cât și de șomajul răspândit pe scară largă, care a subminat încrederea în guvernul democratic și i-a încurajat pe oameni să creadă că singura soluție se află într-o politică internă extremistă.
Societatea de atunci s-a destrămat, formându-se două tabere. Mulți s-au alăturat Gărzii de Fier – mișcare politică cu cel mai mare succes din extrema dreaptă. A cărui propunere politică era un amestec de naționalism, spiritualitate ortodoxă și antisemitism. De aici se naște cercul vicios care avea să-l condamne pe Iuliu Maniu, când Partidul Comunist Român ajunge la putere.
Carol al II- lea
Iuliu Maniu dorind să contracareze intențiile lui Carol al II- lea, de a pune mâna pe întreaga putere prin intermediul unei politici antisemite, cu ajutorul lui Octavian Goga, cere mai întâi sprijinul lui Adrien Thierry, care nu îl ia în seamă. Pentru a putea contracara guvernul marionetă al regelui Carol al II- lea, se aliază la rândul său cu Garda de Fier, așa cum am precizat mai sus, guvernul condus de Goga fiind instalat în data de 28 decembrie 1937. Așa cum reiese și din memoriile Seniorului (Corneliu Coposu):
„Maniu îi comunică acestuia [Thierry] că, din surse sigure, deține informația că regele Carol al II- lea (…) încearcă să treacă peste indicația opiniei publice din alegerile recente și să constituie un guvern hibrid (și neviabil), cu amprentă fascistă și cu tendințe filo-germane, sub conducerea lui O. Goga (…) În acest chip, regele încerca să dea o lovitură sistemului democratic parlamentar. Thierry era cunoscut pentru prietenia cu Carol al II – lea.
Maniu îi cere ca, uzând de ascendentul pe care-l asupra regelui, să-l sfătuiască insistent să nu se preteze la această aventură, care ar echivala cu destabilizarea politicii externe a României.
Thierry refuză categoric să creadă această ipoteză, calificând-o drept fruct al colportărilor fanteziste ale intriganților, sau versiune destinată a șantaja intransigența conducătorilor național-țărăniști. Se prevalează de o recentă discuție avută chiar în ajunul alegerilor cu regele, care își manifestase atașamentul neclintit la politica externă tradițională a României.“ Corneliu Coposu, File dintr-un Jurnal interzis 1936-1947, 1953, 1967-1983, Editura Vremea, București, 2014, pp. 30-31.
Pe atunci puțini români erau atrași de Partidul Comunist Român, care este oricum scos în afara legii în anul 1924. Având o structură precară cauzată de subordonarea sa față de Partidul Comunist Sovietic, dar și a poziției sale antinaționaliste și a neglijării intereselor sale țărănești. Soluția lui Carol al II- lea față de problemele țării a fost proclamarea unei dictaturi regale în anul 1938 și dizolvarea tuturor partidelor politice.
România în plan extern
În politica externă, obiectivul principal al tuturor guvernelor românești din perioada interbelică a fost protejarea frontierelor României Mari. Susținătorii principiului securității colective și apărătorii convinși ai sistemului internațional, construit prin tratatele de la Paris, au contribuit la formarea de alianțe regionale (în special Mica Înțelegere din 1921 și Înțelegerea Balcanică din 1934) și aderarea la convențiile internaționale de pace și dezarmare. Dar numai în Franța și Marea Britanie au văzut garanții principali ai ordinii internaționale postbelice.
Bazele acestei politici sunt treptat subminate începând cu anii 1930. Credința în Franța și Marea Britanie a fost zdruncinată de indiferența celor două țări față de situația economică a României din timpul Marii Depresiuni și de eșecul lor de a contracara încălcările repetate din partea Germaniei ale Tratatului de la Versailles. Relațiile cu Uniunea Sovietică au continuat să fie tensionate în privința Basarabiei. Nici reluarea relațiilor diplomatice din 1934 nu i-a scutit pe politicienii români de teama de atac, au văzut în Germania un salvator dar fără rezultat.
Pactul de neagresiune germano-sovietic încheiat la data de 23 august 1939 și înfrângerea Franței din iunie 1940 au lipsit România de sprijinul primit din afară. În perioada iunie și septembrie 1940, Uniunea Sovietică ocupă Basarabia și nordul Bucovinei, Ungaria obține nordul Transilvaniei, iar Bulgaria sudul Dobrogei. Dictatura regelui Carol al II -lea nu a putut supraviețui catastrofei, este forțat să abdice la data de 6 septembrie 1940.
Relațiile dintre Garda de Fier și PNȚ
Partidul Național Țărănesc urmărea o politică a echilibrului, obiectivele sale se opuneau în mod esențial dorinței regelui de-a institui o domnie personală, dar se opunea și direcției în care începuse să o ia mișcarea legionară, despre care Apostol Stan spune, în cartea sa, Iuliu Maniu. Biografia unui mare român, că a fost anunțată prin intermediul uciderii lui I.G. Duca. Garda de Fier era legată de Liga Arhanghelului Mihail care a apărut în anul 1927, fondată de Zelea Codreanu, a cărui convingere politică era puternic creștină, și antisemitismul, pe care se formează viziunea lui politico-religioasă, era la rândul lui de natură religioasă, format pe scheletul valorilor naționale în care credea. Antisemitismul lui Zelea Codreanu nu era unul rasist, îi putem imputa doar faptul că viziunea lui a fost extremistă și haotică dar nu și lipsa patriotismului autentic.
În mod paradoxal, legionarii și Garda de Fier, care urmăreau să instituie un „regim totalitarist de conducere” – impropriu spus, am putea spune că extremismul lor anunța asta – ajung să fie aliații lui Maniu în lupta lui împotriva lui Carol al II -lea pentru a nu se ajunge ca Regatul României să fie condus de un regim personal al regelui. Este puțin probabil ca o organizație toxică din toate punctele de vedere să fi prezentat încredere unei personalități precum Iuliu Maniu. Și mai puțin probabil este că o organizație ale cărei valori frizau doar extremismul și antisemitismul să fi plăcut Regenței, formată din oameni cu valori liberale.
Istoria demonstrează că legionarii aveau calități pentru care erau apreciați, existau destul de multe persoane de la palat care apreciau naționalismul lor sincer. Vaida este cel care le permite să participe la alegeri în anul 1932. Se considera chiar un fel de părinte spiritual al Gărzii de Fier, încercând să schimbe modul de percepție al tinerilor legionari. Credea că reușise să schimbe foarte mult Garda de fier, modelând-o, schimbându-i țelurile, din punctul lui de vedere sub influența lui organizația lupta mai mult pentru combaterea comunismului. Într-un context tensionat, I.G. Duca suspendă Garda de Fier în 9 decembrie 1933 la îndemnul lui Carol al II – lea și insistențele lui Titulescu, ministrul de externe de atunci.
Extremismul politic și naționalismul erau două coordonate care păreau să guverneze mai multe politici interne, în țări precum Italia și Germania. Pe atunci Carol al II – lea era un simpatizant al legionarilor, extremismul și antisemitismul fiind două caracteristici care sprijineau dorința sa de-a instala o domnie personală.
„Ascensiunea partidelor naționaliste era considerată de Carol al II- lea și guvernul Tătărescu nu atât o alternativă politică, cât mai ales o masă de manevră menită a anemia spiritul democratic din România și a neutraliza cea mai puternică întrupare a acestuia, PNȚ.” Apostol Stan, Iuliu Maniu. Biografia unui mare român, SAECULUM I.O., București, 1997, p. 305
În anul 1936 membrii Gărzii de Fier pun stăpânire pe trenuri, existând mai multe manifestații violente în diverse orașe. Maniu blamează sprijinul acordat de către miniștrii afacerilor interne și externe unor organizații naționaliste extremiste. Între PNȚ și Garda de Fier se creează o prăpastie adâncă.
„La data de 26 septembrie 1936, într-o intervenție în Comitetul executiv, Maniu spunea că partidul era subminat atât de Vaida și Goga, cât mai cu seamă de Garda de Fier. Era o organizație ce purta «o luptă de emulație contra noastră», dezlănțuind o ofensivă «extraordinară» care avea la bază «ideea naționalistă demagogică», anume «ura față de minoritățile din țară», ceea ce nu se putea accepta. Partidul lui Codreanu – mai arătase el – efectua o vastă propagandă, încercând să scoată țărănimea de sub influența PNȚ, susținând demagogic că acesta era în solda «jidanilor» (…)
Se impunea necesitatea de a se curăța organizațiile studențești de praful de pușcă și de atmosfera de asasinat, căci tind să facă din Căpitan stăpânul țării. Lui Mihalache i se cerea să acționeze pentru ca Codreanu să fie adus în fața tribunalului, căci a nenorocit numeroși tineri care ar fi fost mai utili societății decât «să înfunde pușcăriile».” Apostol Stan în op., cit, pp. 307-308
Codreanu împreună cu Goga reușesc să împrăștie în mai multe partide sămânța antisemitismului și a extremismului, democrația neavând nicio șansă în fața atitudinii antinaționale a Gărzii de Fier, membrii acesteia răspândind zvonuri cu mize antisemite, de exemplu în județul Muscel se spunea că PNȚ slujea intereselor „jidanilor”. Pe de altă parte, probabil cea mai ironică situație, mulți național-țărăniști erau atacați pentru că ar fi avut unele afinități comuniste. Anul 1936 a fost unul al tensiunilor între Garda de Fier și PNȚ, o tensiune ce devenise absurdă în vara aceluiași an, ba chiar în interiorul organizației umbla un zvon că exista un membru al Gărzii de Fier care voia să-l otrăvească pe Codreanu (vezi Apostol Stan în op. cit. pp. 308-311).
Iuliu Maniu și Pactul cu Zelea Codreanu – 25 noiembrie 1937
În anul 1937 au existat mai multe conflicte între cele două partide, alimentate de mai multe probleme, nu a fost posibil niciun dialog între cei doi mari lideri, Maniu și Codreanu. În ciuda acestui lucru, Zelea Codreanu i-a propus încă de atunci lui Iuliu Maniu să formeze o alianță pentru a lupta împotriva lui Carol al II – lea, dar liderul național-țărinist a refuzat.
Toamna anului 1937 îi creează iluzia lui Ion Mihalache că PNȚ va ajunge din nou la guvernare, însă, întrunirea cu Carol al II- lea nu a decurs așa cum sperase președintele PNȚ. Pentru că regele îi spune că nu poate ieși cu adevărat de sub influența lui Maniu, îi cerea o garanție prin care să îi demonstreze că nu este duplicitar. Prin urmare îi cere să îl sprijine pe Vaida, Mihalache îl refuză pentru că nu vedea în Vaida un om cu coloană vertebrală, fiind mult prea influențat de Carol al II- lea. Ion Mihalache eșuează și nu aduce PNȚ la guvernare.
Iuliu Maniu ajunge în București la data de 21 noiembrie 1937, hotărât să pornească chiar o revoluție dacă ar fi fost nevoie pentru a ajunge la cârma țării. Ion Mihalache îi dă mână liberă, să facă tot ce îi stă în putere pentru a reuși să ajungă din nou la conducere, redevine președintele partidului țărăniștilor. La data de 27 noiembrie spune că trebuie să fie instituită o monarhie constituțională, România își pierduse liniștea fiind într-o continuă stare de asediu. Iuliu Maniu își asumase o responsabilitate, fiind un an electoral în care trebuia să găsească o strategie prin care să revină la putere.
Zelea Codreanu și Iuliu Maniu
Carol al II-lea începea să își creeze o legătură din ce în ce mai puternică cu mișcarea legionară, nu putem spune că și-ar fi dorit să ajungă liderul din umbra lui Zelea Codreanu, dar Codreanu îi mărturisise lui Zaharia Boilă că în data de 14 februarie 1937 fusese chemat de Carol al II- a în audiență și îi spusese că simpatiza foarte mult mișcarea legionară și că voia să abolească regimul parlamentar și să o aducă la guvernare. Codreanu, în ciuda faptului că legionarii îi juraseră credință, îl refuză spunând că nu vrea să-l ajute, iar regele să devină un arbitru peste toți.
Carol al II- lea începe vânătoarea de legionari, mai multe atacuri fiind îndreptate împotriva mișcării. Regele se folosește de câteva zeci de pușcăriași pentru a neutraliza mai mulți legionari. Guvernul lui Tătărescu se folosește de o tentativă de asasinare a câtorva studenți legionari împotriva rectorului Universității din Iași pentru a putea îngrădi activitatea acestora.
Codreanu începe să se simtă amenințat în mod direct. Fiind în pericol tocmai pentru că era vânat de monarhul sub a cărui protecție se dezvoltase, caută salvarea în partidul pe care-l considerase principalul adversar. Maniu este reticent la început, Codreanu este conștient că existau diferențe foarte mari din punct de vedere ideologic și al modului de acționare, dar consideră că dorința fiecăruia în parte de a-l înlătura pe regele Carol al II- lea de la guvernare este punctul în care se pot întâlni. Iuliu Maniu este reticent dar, pe fondul agresiunilor crescânde de pe teritoriul României intențiile sale se schimbă, dorind să semneze un pact de neagresiune cu toate partidele politice, în dorința de a combate acțiunile totalitare ale regelui. Dorea o colaborare cu Partidul Social Democrat, cu Uniunea Democratică condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și Partidul Național Creștin, condus de Goga, dar s-a izbit de refuzul acestora. Fiecare invocând diferențele doctrinare ale partidelor (vezi Apostol Stan în op. cit, pp. 314 – 321).
„Atunci – considera Maniu – în România nu se putea discuta despre dreapta și stânga, ci despre necesitatea unității acestor forțe pentru a scoate din țară pe Elena Lupescu și a suprima regimul deghizat al domniei personale. (…) Înțelegerea cu Codreanu ridica incontestabile dificultăți. Maniu, deși urmărise activitatea și atitudinile Căpitanului, nu-l contactase personal decât în acele zile de sfârșit de noiembrie 1937. Fusese, desigur, informat de intențiile de alianță ale lui Codreanu – chiar în zilele preluării șefiei – prin medierea dr. Gerota și a dr. Lupu, voia să imprime colaborării un cadru strict electoral”. Apostol Stan în op. cit, p. 321
În data de 25 noiembrie 1927, alături de Ion Mihalache, Iuliu Maniu încheie pactul cu Zelea Codreanu, prin intermediul căruia voia să-i înlăture pe toți cei care se aflau între coroană și țară. De asemenea, dorea înlăturarea stării de asediu continuu. Se încheie un pact de neagresiune, căruia i se alătură și Gh. Brătianu, șeful liberalilor georgiști. Pactului i se alătură ulterior PSD, C. Argetoianu și Partidul Evreiesc, este considerat o „alianță monstruoasă”de mulți oameni politici, existau persoane din PNȚ care nu priveau asta cu ochi buni, Gheorghe Madgearu considerând că este o „poliție electorală”. Maniu semnează o înțelegere în care toți cei trei șefi de partid se angajau să combată orice abuzuri și ilegalități electorale.
Codreanu și Maniu colaborează prin prisma faptului că era nevoie de instituirea unei guvernări constituționale, care fusese abolită de către Carol al II- lea. Din păcate, viziunea doctrinară a celor două partide era foarte diferită, chiar dacă aveau comune sursele de inspirație pentru valorile creștine și naționale, modul de aplicare a acestora era foarte diferit. PNȚ având o viziune democratică iar Garda de Fier una care era mai degrabă totalitară. Naționalismul era diferit înțeles, Maniu avea o viziune constructivă, iar ce era cel mai greu de acceptat, Garda de fier în plan extern se afla sub influența Germaniei. Pactul este abandonat la sfârșitul campaniei electorale.
Ion Mihalache
Codreanu pleacă la Predeal sub pretextul că vrea să schieze pentru a se întâlni cu Ion Antonescu, trimisul lui Octavian Goga, care-i propune o colaborare cu național-creștinii (care aveau 9% din voturi). Eșecul PNȚ se datorează și tensiunilor din interiorul partidului, existând membrii care susțineau că relația lui Maniu cu monarhia era incertă și că au fost obligați să aleagă între rege și Maniu. Sub Guvernul lui Goga România se aliază cu Axa.
Procesul care i-a adus condamnarea pe viață și sfârșitul lui Iuliu Maniu
În data de 11 noiembrie 1947, când Iuliu Maniu avea vârsta de 75 de ani, are loc procesul în care este condamnat împreună cu Ion Mihalache la închisoare pe viață. A fost un spectacol scabros, condus de către sovietici. Pretextul procesului a fost întreaga lui guvernare și activitate politică. I s-a imputat faptul că a fost un trădător de țară, susținător al lui Antonescu și (mai ales) că a fost un mare susținător al luptei armate dusă împotriva Uniunii Sovietice.
Este arestat în sanatoriul dr. Jovin din București, unde fusese internat pentru mai multe probleme medicale, a fost apoi dus în secret în închisoarea Malmaison din Calea Plevnei. Procesul a avut o listă lungă cu acuzații aduse la adresa lui Maniu, o parte din ele erau acțiuni politice pe care și le-a asumat. Potrivit cu preotul Cristian Borz, în rechizitorul procurorului militar se specifica la început că:
„Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional – Ţărănesc”
Tribunalul Militar al Regiunii a I – a Militară – Secţia I îl condamnă pe Iuliu Maniu la data de 11 noiembrie 1947 pentru ispășirea a 104 ani de închisoare pentru 9 pedepse. Implicarea lui Iuliu Maniu în crearea unei bariere între Uniunea Sovietică și România a fost ceea ce l-a transformat într-un „dușman al poporului”. La data de 1 noiembrie 1944 îi trimitea o telegramă vicemareşalului Donald Stevenson prin care îi cerea să îi spună dacă guvernul britanic avea de gând să predea România Uniunii Sovietice, căreia i s-a răspuns că nu.
În realitate în data de 8 noiembrie ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la Bucureşti (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill şi Stalin privind Grecia şi România este cea care orientează politica britanică.
După proces Iuliu Maniu este trimis în penitenciarul din Galați, unde este dus și Ion Mihalache, mai apoi este transferat la Sighet împreună cu alți național-țărăniști în august 1951. Maniu moare la data de 5 februarie 1953 în Sighet. Trupul neînsuflețit este aruncat într-o groapă a săracilor de la marginea orașului.
Seniorul despre Iuliu Maniu
Jurnalele Seniorului păstrează vie lumea interbelică și prezintă în mod cuprinzător abuzurile făcute de comuniști împotriva celor mai importante personalități istorice române. Despre Iuliu Maniu umple pagini întregi, în care povestește despre verticalitatea, inteligența politică și vigoarea care l-au caracterizat întreaga lui viață. Pe lângă toate astea citindu-i jurnalele avem ocazia să privim într-un mod atașant unele dinte cele mai importante evenimente din anii 1930 până în 1950.
Urmărim pas cu pas cum România este animată de mai multe conflicte sângeroase, iar, după lupte aprige duse în numele democrației vedem cum influența Unii Sovietice are ultimul cuvânt de spus în politica țării. De la Senior aflăm întregul context în care Maniu îi cere lui Thierry să îi spună regelui să nu uzeze de puterea lui pentru a institui o domnie personală cu înclinații fasciste (vezi Corneliu Coposu, File dintr-un Jurnal interzis 1936-1947, 1953, 1967-1983, Editura Vremea, București, 2014, pp. 30-31). Sunt zile întregi în care notele sale încep cu „îl însoțesc pe președinte”.
„10 februarie 1938
Îl însoțesc pe Președinte la Palatul Regal, unde a fost invitat în audiență de consultare de către rege, la orele 10. Este primit imediat. Audiența durează un sfert de oră. Regele l-a primit pe Maniu cu răceală necamuflată, i-a debitat mecanic o scurtă alocuțiune (…) și l-a invitat să facă parte , în calitate de ministru, din guvernul prezidat de patriarhul țării, alături de ceilalți foști președinți de consiliu din România”. File dintr-un Jurnal interzis 1936-1947, 1953, 1967-1983, pp. 33-34
Relatează că în acea zi Maniu i-a spus că regele nu are intenții bune, fiind influențat de cei din jurul lui în mod negativ, încurajat să își ducă la capăt planul care îl obseda, de-a institui o dictatură lipsită de margini. Maniu era surprins că patriarhul se preta unui astfel de comportament, în opinia lui Iuliu Maniu, Carol al II- lea se îndrepta cu pași repezi și siguri spre prăpastie.
În anul 1938 februarie Miron Cristea ajunge să prezideze un nou guvern, după ce Octavian Goga a a fost înlăturat, patriarhul ajungând să joace un rol de valet, Carol al II- lea reușind să acapareze întreaga putere din țară. Tot din jurnalul Seniorului aflăm că la data de 31 martie 1938 sunt desființate printr-un decret regal toate partidele politice. Este instituit Consiliul de Coroană cu atribuțiile consultative.
în stânga Seniorul
Cu o foarte mare acuratețe prezintă evenimentele care au loc din 1939 când începe războiul, prezintă avansarea Germaniei și conflictele interne. Contextul intern este unul foarte violent, România fierbe în interior și este foarte ușor de atacat. La data de 29 noiembrie 1940 mai multe personalități importante ale României sunt asasinate în penitenciarul de la Jilava la cererea colonelului Zăvoianu, care era prefectul Capitalei, orașul era în asediu.
„Mi se relatează că pe străzi, în magazine, în restaurante, la instituții, unicul subiect de conversație este violența dezlănțuită și ticăloșia legionară, iar groaza lumii, întipărită pe toate fețele, este determinată de perspectiva escaladării carnagiului declanșat și de nesiguranța zilei de mâine.” File dintr-un Jurnal interzis 1936-1947, 1953, 1967-1983, p. 161
Relatează rolul jucat de Maniu în procesul lui Antonescu la data de 10 mai 1946. Interogatoriul la care este supus Maniu este unul lung și istovitor, Mihai Antonescu îl întreabă pe Maniu ce părere are despre acțiunile întreprinse de Antonescu pentru dezrobirea Basarabiei și a Bucovinei. Maniu spune că nu a fost de acord cu războiul așa-numit sfânt dus de germani împotriva Rusiei și nici cu alianța dintre Antonescu și Hitler, precizează că nu a fost niciodată consultat în ce privește războiul. Dar a susținut că atât Basarabia cât și Bucovina sunt pământ românesc, ocupat de ruși printr-un acord semnat la Berlin. Iar dreptul României era de a revendica acele teritorii.
Ultima convorbire a Seniorului cu Iuliu Maniu are loc în anul 1947 în luna septembrie în închisoarea de la Malmaison unde era arestat de două luni, Seniorul fusese transferat din închisoarea din subsolul Ministerului de Interne. Discuția a durat 5 minute, chiar dacă s-au intersectat pentru puțin timp, Maniu l-a întrebat de sănătate și l-a asigurat de faptul că dreptatea va învinge în cele din urmă.
