Literatură

Jeni Acterin, corespondență, fiecare rând e o infernală suferință

Jeni Acterin, corespondență, fiecare rând e o infernală suferință

Jeni Acterin, corespondență, fiecare rând e o infernală suferință, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2019 adună corespondența lui Jeni Acterian cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Emil Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Clody Bertola, Alice Botez. Stilul colocvial al scrisorilor, se menține, precum în jurnalul lui Jeni, se pare că nu există o distincție în gradul de intimitate pe care și-l permite în jurnal față de epistole.

Pare că Jeni nu trasează o graniță între ea și ceilalți, ci îi cheamă în mod constant. Este o corespondență care întruchipează viața anilor în care protagoniștii își scriu, prima jumătate a secolului 20, și chiar din interiorul bombardamentelor, fiecare refugiat mai de voie, mai de nevoie, Arșavir în Gorj, Jeni la Balcic, Clody la Londra. Fiecare dintre aceștia vor privi lucid asupra politicii și asupra propriei condiții profesionale, (scriitori sau actori), Clody este actriță, despre aceasta, în carte găsim destul de multe indicii. Prietenii lui Jeni Acterian, surprind și nivelul salarial, lefurile mici pe care le primeau, viața mizerabilă din România pe care o descrie chiar Cioran cel exilat la Paris și care își imaginează prin ce trece Jeni:

„Mi-a părut rău că la București n-am putut vorbi mai multe. Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Și pe lângă asta, în…România! Ce singură trebuie să fii! Eu am avut măcar în viață șansa de a găsi un cadru nimerit destrămărilor și răspândirilor sufletului. De n-aș fi fericit intemporal, aș fi un om impudic de norocos.”(Emi Cioran, Paris, 15 ian. 1940, p. 30), luând exilul ca pe o binecuvântare.

Câteva fotografii din arhiva familiei Acterian sunt atașate undeva pe filele de la mijlocul cărții. Jeni și mama ei, Haiganuș Acterian, Jeni în copilărie, Jeni elevă la „Notre Dame de Sion”, Jeni adolescentă, Jeni împreună cu bunicul patern, Garabet; în spate, doctorul familiei, Nicolae Marinescu, Jeni împreună cu familia Benlian, din partea mamei, Jeni împreună cu părinții (Haiganuș și Avram), bunicul patern (Garabet) și fratele ( Arșavir), Jeni în vacanță la Constanța, cu mama și fratele Arșavir, Jeni și pictorița Lucia Vasiliu etc., de unde deducem ce viață plină de oameni valoroși a avut Jeni și familia acesteia, cum familia Acterian era un catalizator de valori umane. O carte care ajută completarea Jurnalului lui Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulțumit.

Efectele celui de-al Doilea Război Mondial lasă cărturarii și toate breslele artistice fără urmă de sprijin. Aceștia devin izolați, independenți, uneori fără instituții de funcționare, cercetătorii filologi rămân fără instit, actorii rămân fără teatre și așa mai departe, aici ne referim la clădirile în sine, la spațiul lor de manifestare. Pe fondul asediilor, acestea sunt principalele puncte de atac și de aceea Jeni Acterian și prieteii săi majoritatea ascunși pe unde s-a putut pentru a se proteja, era nevoită să discute destul de codificat și despre întâmplări aparent uzuale cu prietenii ei. Vorbim despre un moment de cumpănă pentru întreaga intelectualitate, dar acest moment avea să dureze ani și până la moartea lui Jeni Acterian în 1958. Pentru că starea Europei nu era una ideală, dar în România s-au perindat care mai de care forme politice dictatoriale.

Dictatura nu a permis înflorirea artelor, ci mai ales elogierea programului specific comunist. Comunismul a venit cu reformarea și reeducarea oferind ca sprijin materiale educaționale propagandiste. Astfel că nu se poate discuta de o libertate de expresie, nicidecum, ci de o pseudolibertate, frică și reținere, despre cenzură și marile dileme ale ideilor. Nu orice fel de idei erau admise, nu orice idei se puteau prescrie populației. Manuscrisele erau atent verificate înainte de tipărire, orice divagare de la curentul ideologic se pedepsea cu închisoare și torturi masive. Toate acestea erau lucruri instituite, legalizate și normalizate.

Intelectualii s-au refugiat în locuri în care să poată scrie în liniște nemărginiți de forțele opresive. Unii dintre ei în orășele marginale, chiar sate unde se ajungea destul de anevoios, iar alții chiar în afara granițelor în autoexil și unii erau trimiși în exil forțat. Epistolele dintre Jeni Acterian și mai sus numiții au valoare biografică, dar au și o mare valoare istorică, deoarece lasă să se întrevadă și detalii ce țin de spațiile în care ei trăiesc în anii în care își scriu, detalii despre viața culturală, despre cărțile aflate în lucru, dări de seamă asupra lecturilor.

Cărțile se găseau și ele anevoios, își trimiteau unii altora după ce le procurau, era o procedură greoaie, pentru că atunci când ajungeau în librării, alte forme de divertisment fiind acut restricționate, desigur că se stătea la coadă la cărți. Intrau traduceri din afara țării ale unor romane din literatura universală, țara era închisă și numai astfel românii își puteau imagina țări pe care nu le văzuseră nici măcar în imagini. Într-o atmosferă cu flux informațional restrâns, cu telefoane adesea interceptate, acest grup de forță a intelectualității române din acei ani, au găsit calea să nu se piardă unii de alții, și insistau, pentru că de multe ori scrisorile ajungeau cu întârziere, sau nu mai ajungeau deloc, grijile erau multe, pentru că aflați la distanțe uriașe, nu puteau altfel afla unii despre alții, iar Jeni se autoflagela constant cu gândurile cele mai prăpăstioase. Era o devotată și o prietenă de care niciunul nu s-a putut lipsi, iar la moartea ei timpurie a plâns o țară.

Cartea corespondență, fiecare rând e o infernală suferință se poate comanda aici!