Kocsis Francisko (n. 18 ianuarie 1955) este poet, prozator şi traducător. A fost redactor-şef adjunct la revista Vatra. A colaborat cu diverse publicaţii, printre care România literară, Luceafărul, Vatra, Observator cultural, Orizont, Convorbiri literare, Poesis, Familia, Transilvania, Viața românească. A publicat mai multe volume de poezii – Umbrela profetului (1998), Oceanul interior (2000), Codul de bare (2002), Alteritate de duminică (2004), Ceva trece pe-aproape (2009), Melancolii în formă continuată (2012), Teste de identitate (2015), Oțet de furnici (2016) – și două volume de proză – Plimbări cu Freud (2006) și Un roman într-o gară mică, Editura Polirom, 2018. Este prezent în mai multe antologii.
Volumul de poeme terține și alte disimulări este semnat de Kocsis Francisko în anul 2019 și este publicat la Editura Ardealul în anul 2019. Un poet care are avantajul a două culture și care și-a exersat lirismul mai ales în traducerile din poezia contemporanilor maghiari. Traduce din nume sonore, rezonează și păstrează din poezia maghiară cumpătul limbajului, cuvintele alese pentru a reda cât mai luminous acele angoase și momente de disperare, conturează peisaje de o rară frumusețe în haiku-uri, a căpătat abilitatea de a transmite în puține cuvinte, nu în palavre, așa cum face diferența în notații.
Este o carte a maturității, când aflat pe o culme, când nu mai are nimic de demonstrate nimănui își permite să fie liber în cuget și să transmit exact ceea ce simte fără să se gândească la receptare, observăm în poemele minimaliste sau în epigrame flash-uri, scântei de moment, gânduri, parcă, notate, imagini pe care privirea le-a captat și pe care autorul le-a imortalizat. Cuprinde în alegorii acele învățături esențiale despre viață și lume parcă extrase din înțelepciunea chinezilor:
„un cactus între trandafiri,/ convins că se înrudesc/ după spini”(Cactus, p.9), sau „Iubirea nu-ți aparține;/ dacă n-o dăruiești,/ nu există.”(Iubirea, p.13).
Este o carte de luat la braț de către orice călător, conține și sfaturi despre un trai mai bun, ceva ce nu ne mai așteptam de la lirica românească (de fapt), sau cel puțin nu din lirica pe care o avem aici, poate ne așteptam la jongleuri exuberante, având în vedere măiestria celui care scrie versurile, dar nu, și asta pentru că modestia pare să fie un atu dătător de echilibru:
„fii cu tine însuți,/ nu de unul singur/ între alți însingurați”(Îndemn, p.21)
Rimele sunt un plus, poezia simplă a marilor rezonanțe nu dă nici măcar o dată vreun rateu, semn că poetul a prelucrat destul de mult timp aceste versuri, la prima vedere facile, dar poeții știu cât de dificil e să creezi din simplitate o imagine complexă, o situație complicată:
„spaimele de astăzi/ mi se trag din ieri,// profund incizate/ de vajnici grefieri// în ținerea de minte/ de totdeauna,// de dinainte și după/ viața de acuma” (Poem mic, p.32)
Îmi place poezia lui Kocsis Francisko pentru că într-o lume a poeților contemporani vorbind despre extravaganță, disco-balls, rujuri, mașini, iahturi de lux, speranțe răvășite, boyfriends, divorțuri, feminisme, postumanisme, și alte preocupări ale fluxului consumerist, acesta face notă discordantă etalând un spirit confucianist, zen, o minte limpede ca apa unui râu, extrage doar esența din mediul înconjurător, lasă să piară ceea ce e haotic și insuficient, nu gonește după mirajul lumii și nu se arată încântat de trendurile turmelor, execute ideile ca pe niște lemne proaspete, le răspândește în folosul celor din îndepărtarea sa, cu eleganță, cu sens, cu compasiune. Reface circuitul omului în natură:
„În clipa în care am gândit: țin/ în palmă o piatră, gândul meu/ i-a confirmat dreptul la existență./ Va veni o vreme când ne vom fi/ schimbat locurile. Gândul va fi același.”(În spirit de koan, p.34)
Între poeții care scriu pentru afirmare avem de-a face aici cu un poet care scrie din pură plăcere și care investește câștigul pentru noi cărți, este un exeplu de dedicare permanentă și care din generozitate și fără vreo răsplată face această muncă de creație având crezul că numai astfel unele lucruri din noi se mai pot corecta, sau numai astfel putem institui o anume rezistență în fața oricărui eveniment ce stă să vină în chip de calamitate. Nu există calamitate pe care poezia lui Kocsis Francisko să nu o înfrângă. Pentru că transmite mesaje venite dintr-un sine al dragostei față de semeni, al compasiunii, al conștiinței că suferința și moartea sunt probleme universale și repetitive. Nu se încrede în modă și în senzațional, preferă libertatea de expresie într-o manieră care nu va deranja niciodată, care poate reprezenta terapie. Când citesc poezia din terține și alte disimulări mă gândesc la un resort pentru exerciții tao, de reechilibrare și repunere în stare a balanței aflate în gravă cădere. Efectul poeziei de aici este fără îndoială dintre cele mai terapeutice, induce indivizilor dorința de a-și căuta propriile lanuri de maci roșii sălbatici, propria libertate, împăcarea cu tribul (comunitatea) și cu toți cei care fac rău, pentru că un adevărat înțelept zen va fi întotdeauna deasupra tuturor celor lumești.
