Monden > Diverse > Literatură > Lăcrămioara Stoie, o minciună adâncă, plină de farmec – n-ai vrea să ne învelim cu încă o pătură?
Literatură

Lăcrămioara Stoie, o minciună adâncă, plină de farmec – n-ai vrea să ne învelim cu încă o pătură?

Lăcrămioara Stoie, o minciună adâncă, plină de farmec

Lăcrămioara Stoie a fost, în perioada 2010-2017, titulara rubricii Note de lectură din Revista Astra. Literatură, arte și idei. În coautorat cu Traian Gărduș, a semnat traducerea primei cărți publicate de Andrei Codrescu în România, Domnul Teste în America și alte momente realiste (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, ediție îngrijită și prefațată de Nicolae Stoie, cu o postfață de Ioan P. Culianu). De-a lungul timpului, a mai colaborat cu recenzii și traduceri din Emil Cioaran, Michael Heller și poezia americană la revistele Astra, Luceafărul ș.a. În 2017, a debutat cu volumul de poezie Jurnalul cuvintelor tăcute (Libris Editorial, Brașov), care a primit Premiul pentru debut al Filialei din Brașov a Uniunii Scriitorilor.

Lăcrămioara Stoie mi-a trimis într-un plic blindat cartea sa cea mai recentă, o minciună adâncă, plină de farmec, desigur că nediscutând niciodată acest fapt m-a surprins, cred că mi-a cerut adresa într-o zi și i-am oferit-o. De aceea tind să cred că solidaritatea feminină și admirație reciprocă nu este un mit, chiar există fără urme de maliție, sigur nu în toate cazurile, nu acolo unde se dorește competitivitate, dar, să zicem acolo unde se înțelege de ce este atât de important să ne susținem munca. Ei bine, ce m-a frapat, a fost că am văzut ceva rar, aș putea spune chiar neobișnuit. Angela Marcovici semnând Cuvânt-înainte și coperta patru a cărții despre car vorbim. Ei bine, da. Toate drumurile duc la Angela zilele acestea, mi-am zis, asta pentru că o aveam în minte și-i recitisem Jurnalul. Dar Lăcrămioara Stoie o invită în deschiderea cărții sale, și asta îmi aduce în mod subiectiv o satisfacție ca lector și apoi poetei îi aduce alături o poetă de mare ținută, deci extrem de onorantă prezența, echipa.

În trendul feminist melancolic-tragic și prinsă în capcana abandonului unui iubit nu prea sincer, așa cum aflăm încă din titlu o minciună adâncă, plină de farmec – se înscrie și Lăcrămioara Stoie. Nu știu care bărbat și de ce a rănit-o, dar rău a făcut. Acum îi vine de hac cu o carte numai bună de pus sub pernă să-ți visezi toate posibilele viitoare erori. Poemele ei succinte, dar lămuritore vorbesc fără de anxietate despre un trecut lipsit de reciprocitate. Emoțiile devin zdrelite sub lupa incandescentei iubiri lipsite de rod, amintirile nu țin de urât unei femei pătimașe.

Eroticitatea își are locul ei regal în versurile de aici, pentru că până la urmă asta e și forța pe care și-o cultivă poeta, și pariază pe discursul împăciuitor și chemări ale celui ce pleacă și vine, un Don Juan cu stil, căci programează inclusiv vacanțe all inclusive împreună dar numai ca mai apoi să deziluzioneze. Este ceva temporar, emoțiile lui fluctuează peste emoțiile ei pline și statornice. Legătura este una veritabilă, dar romantismul nu se întrevede a fi de cuplu sudat, cât mai degrabă de prieteni intimi (cu beneficii).

Bucăți de noapte; Ceva timp; De sus în jos; Stare de urgență, acestea sunt secvențele de delimitare a cărții, partru, pentru că, nu-i așa, chiar și cărțile de poeme au nevoie de pauze, nu doar piesele de teatru. Căci cum altfel cititorii ar ști să se oprească la momentul potrivit, să rezume și să o ia de la capăt la fel de dinamici și prietenoși cu lamento-urile poetei în cauză. Nu e nimic rău în lamento-uri, de fapt puține de calitate am citit până acum în toată poezia românească, dar aici sunt reținute. Însă atât cât sunt, ne dau mari bătăi de cap: „nu e bine ce facem/ în soarele amiezii lăsăm/ dâre de poezie lângă/ cea mai neagră biserică/ nu sunt încă de piatră/ după semnalul sonor/ tac/ respir/ desigilez plicul/ aburul din uimirea noastră/ mă strânge în brațe// închide ochii/ nu vreau/ să fii văzută” (corect politic, p.42).

Chiar așa, ce este corect politic în tema cărții? Abandonul femeilor este corect politic? Nu știm, dar știm că poezia de aici își dă silința să fie. Temperată, fără să fie monotomă, cursivă, fără să fie manierată își propune să devină un cânt, dacă nu al împăcării, măcar al eliberării din corvoada unei relații eșuate, a unei stări de fapt, de îndrăgostire, dar o dragoste care nu are nimic de oferit în schimb, nu prezintă niciun ecou nicăieri. Amintirile nu pot genera mai mult decât speranțe, iar speranțele nu mai sunt de dorit într-un spațiu al trecerii timpului în mod alert, există totuși consolare: „vom mânca sănătos/ la timp/ vom scrie poezii/ greu de înțeles” (stare de urgență, p. 87).

Timpul este inamicul numărul unu. Pentru toți cei indeciși nu se mai găsesc zile și încă ani în care dilemele amoroase să fie rezolvate, dar pretutindeni emoții dizolvate în pahare când umplute cu zăpadă, când cu apă, dar apă tulbure, ca după un potop pe cinste (potop de lacrimi): „ne privim lung/ eu nu văd că ești bărbatul/ tu vezi că mai am anii/ acest octombrie lasă în viață/ fluturii prinși în capcane/ tu o iei spre piață/ eu la întâmplare/ la fel ca altădată” (mai am anii, p.65).

Agonia Lăcrămioarei Stoie este soră cu agonia poetică a multor poete românce contemporane și nu numai. Poate o Nina Cassian, poate și Mariana Marin sau Monica Pillat și Mariana Filimon, sunt (mai) de acord cu acestea două din urmă poete, așa cum le-a încadrat și Angela Marcovici în textul de pe coperta patru. Repet, este un eveniment al editurii Tracus Arte.

o minciună adâncă, plină de farmec, aici!