Lăsatul secului pentru Postul Învierii Domnului. Totul despre Postul Mare

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, cunoscut de noi ca postul dedicat Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. Românii îl mai știu și ca Postul Mare, însă puțini știu de unde a început, de fapt, acest post, dar și ce durată avea.

Postul Sfintelor Paşti a fost rânduit pentru pregătirea catehumenilor de odinioară, care urmau să primească Botezul de Paște. Acesta era stabilit ca un mijloc de pregătire specială a sufletului credincioșilor, mai ales că se ținea cu rigurozitate și nu însemna doar renunțarea la anumite alimente, așa cum mai practică oamenii în ziua de astăzi, ci însemna purificarea sufletului, rugăciunea, smerenia și milostivirea.

Postul Mare ne aduce aminte de postul de 40 de zile ţinut de Mântuitorul înaintea începerii activităţii Sale mesianice (Luca 4, 1-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul Quadragesima) sau Patruzecime (Liturgica Generală, pr. prof. dr. Ene Branişte, 2002).

„Dintre toate posturile, acesta este cel mai mare şi mai însemnat post pe care l-a postit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pustiul Carantania. Am fost acolo şi am vazut locul unde S-a închinat Domnul, este biserică mare”, spune părintele arhimandrit Ilie Cleopa, conform Agerpres.

Creştinismul a dus postul la o mare însemnătate în viaţa religioasă, mai ales în viaţa monahală. El este considerat încă de la începuturi un adevărat omagiu adus lui Iisus Hristos.

Postul este foarte important. Ținut cu rigurozitate, dar și cu dorința de a-l duce corect până la capăt, postul face din curățarea sufletului, fiind inseparabil de alte virtuţi şi acte creştine, ca: rugăciunea, căinţa, smerenia, milostenia și multe altele.

Postul Mare are origine apostolică, așa cum au notat Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti. Însă în primele secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. La Ierusalim, în secolul IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti. De partea cealaltă, în Apus, în același timp, credincioșii posteau numai patruzeci de zile.

Încă din secolul 3, Postul Mare a fost împărţit în două perioade diferite. Este vorba despre Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii. Acesta din urmă era foarte aspru și era impus la acea vreme.

În secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şase săptămâni.

Se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din rai. Se ține post până în sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Ultima dintre aceste şapte săptămâni de post, adică săptămâna dintre Florii şi Paşti, pe care o numim a Sfintelor Patimi, nu este socotită însă în Postul Păresimilor, ci este considerată specială.

Denumire de Păresimi sau Patruzecime, apare pentru prima oară în canonul 5 al Sinodului I Ecumenic, era, spune pr. prof. Ene Branişte, perfect justificată pentru cel şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul mare sau Postul Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Încă din timpurile străvechi, Postul Păresimilor a fost ţinut cu multă seriozitate. Canonul 69 apostolic pedepsea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea pe acei credincioși laici care nu ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor. Singurii care erau exceptați erau oamenii grav bolnavi.

Porunca dată omului:

„Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”,( Facere 2, 16-17). Iată, așadar, o poruncă rostită de Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia a cincea – rostită la începutul Postului Mare; „Omiliile despre pocainţă” – Sfântul Ioan Gură de Aur.

„Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor”, arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

Se spune și acum că în cazul lui Adam, dacă ar fi ținut cont de această poruncă, nu ar mai fi fost nevoit să o audă pe cea de-a doua: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Însă nu a făcut decât să atragă asupra sa: moartea, grijile, estenelile, viața împovărătoare și de boală.

Recomandări autor