Ediția a șaptea a concursului de debut în poezie Alexandru Mușina, a desemnat câștigător manuscrisul Lenei Chilari, o cană de noviciok la bătrânețe. Beneficiază de un text marca Al. Cistelecan pe coperta patru de unde aflăm că novicea continuă „confesiunea scrisă cu șmirghel și rulajul de traume” a Angelei Marinescu. O încadrare, zic eu, onorabilă.
Am citit cartea o cană de noviciok la bătrânețe ( Tracus Arte, 2020) târziu în noapte și probabil că mă așteptam ca limbajul să fie cava mai sofisticat, dar în schimb am găsit un expozeu simplist și uniform presărat cu sofisme și versuri în limba rusă, ori transcrieri fonetice în dialect moldovenesc. Pariez pe inteligența autoarei și cred că a vrut să ne comunice ceva conectându-se la sursă, la sursa noastră emoțională. Pentru că ce scrie Lena este o poezie a emoțiilor, a simțurilor, atunci nu putea fi scrisă decât așa cum a fost trăită, ca în notații de jurnal. Ne învață că nu eroarea este importantă, ci persistența în eroare ca act teribil de sufocare și ducere la extrem a unor negativisme. Un Nu puternic extirpant, o voce care țipă și ne indică un warning de zile mari. Se anunță un burnout pe care ni-l însușim, îl aplaudăm și reacționăm la el. Normalizăm acest burnout cotidian liric. Este un how not to choose some men. Dar în fond este adevărat că probabil drama Lenei de a-i fi respinse sentimentele de „băiatul frumos” este drama a 90% dintre poete și poate și un fel de autoprovocare pentru un condens motivațional, într-adevăr că deturnarea aceasta a materializat o carte. Oricine a fost respingătorul emoțiilor Lenei Chilari a fost deja umilit, așezat la colț, pus pe rug, adus la oprobiu.
Lena Chilari scrie 75 de pagini de poezie centrată pe tema familiei disfuncționale. Provoacă la un tip de discurs nonșalant, banalizat, histrionic, în sensul de directivă dialogală. Lirica sa psihanalizează și nu manifestă compasiune, ci o dorință de a accede înspre o percepție mai blândă față de amintiri și evenimente ceva mai recente. Nu blândețea este punctul forte al adevărului chilarian, cât mai degrabă o stranie apăsare în dreptul formatorilor ei, declanșatori când ai plăcerilor și seducției, când ai anhedoniei.
Feminismul aici ca ideologie nu recurge, așa cum ne-au obișnuit bunăoară poetele radicalizate, ci capătă o nuanță de apetit și flirt. Dar asta numai și numai pentru că se mizează pe seducție ca formă de putere și dominare, numai că se pare că este un joc în care intuiția face toate cărțile, dar chiar și atunci când nu are sentimentul predicției autoarea nu pierde, ci recuperează biografia pentru a o transpune. Femeia fatală devine de fapt linșată de Don Juani. Și ceva din Anaïs Nin iese la orizont, o anumită frivolitate înțeleasă ca manifestare a persuasiunii. Pasiunea și pasionalul sunt două controverse cu care se joacă textele poetei. Întâlnim ritualuri și desprinderi, atașamente adictive și introspecția ca măsură de precauție, pumnul în masă și poalele rochiei aproape de cer. Lumea Lenei este una pe cât de agonizantă pe atât de lascivă, dar intoxicată de drame: „foamea” și „vârful limbii” „hanorac pătat”; „pizza și cercei de 15 lei”; „gaură în burtă”; „fiul meu nenăscut” și dorințele neîmplinite la care se ajunge ca dintr-o glumă dintr-o propoziție în alta.
Some mommy issues – concret, câteva sentimente de repulsie tracasante față de standardele personale în materie de parenting, în rolul de fiică a părinților săi scoate la suprafață dezidealizând „frumoasa copilărie” mitizată și fetișizată, reducția acestui fetiș la realitatea imediată cu toate elementele de torturi emoționale: „mamele supreme își dau/ sângele lupilor/ mamele sterpe își scuipă/ ovulele pe gură/ mamele sufocante taie/ aerul odraslelor/ mamele loveless plâng/ pentru că nu au fost iubite/ de mama lor (mamei mele loveless, p.40).
Lena Chilari se lansează cu tupeu într-un subiect codificat și abscons, mascat și estetizat, discutat și amânat, legiferat și tracasat, ea completează puzzle-ul poeziei române contemporane scrisă de femei pe tema familiei. Există precedente, precis -o suită de femei-poete care scriu puternic despre familia disfuncțională, sau despre rolurile femeii în familie și încercăm în mare să creem pentru voi o posibilă versiune/înșiruire a poetelor cu operele aferente care mi se par reprezentative pe segment și care au inovat: Medeea Iancu (divina tragedie, Brumar, 2011); Angela Marinescu (Subpoezie. Opere complete I; II; Charmides, 2015); Roxana Cotruș (Daddy issues/disecție, Charmides, 2015); Elena Vlădăreanu (Non Stress Test, CDPL, 2016); Diana Geacăr (Dar noi suntem oameni obișnuiți, Cartea Românească, 2017); ; Hristina Doroftei, (Mașina de cusut, Cartea Românească, 2017); Ofelia Prodan (Număr de dresură, Cartea Românească, 2017); Oana Cătălina Ninu (stările intense, CDPL, 2018); Suzănica Tănase (Grădina Sofiei, CDPL, 2020); Anca Zaharia (eu n-am trăit războiul, CDPL, 2021); ; Ramona Boldizsar (nimic nu e în neregulă cu mine, CDPL, 2021);
Recomand să explorați o minte liberă care emite niște verdicte fără rețineri și le asumă, cineva care a ajuns la nivelul la care își poate permite să își transfere experiențele feminine în lirica sa, probabil că traiectoria ei va fi una extrem de interesantă, mai ales dacă alege să nu se compromită și să dea în vileag amănunte din backstage-ul enormităților industriei, accente biografice mai puternice, detalii mai precise, asta văd în viitor, îi prevăd un viitor confesiv karmic. Când simțiți că sunteți singurii respinși în amor. Când aveți o familie care aruncă în voi frustrări și violența, nu uitați tabloul de mai sus și mai ales nu uitați de Lena Chilari, o cană de noviciok la bătrânețe. Ajută să știi că nu ești singurul, literatura te recuperează incredibil, când nu crezi, iată de unde îți poate pătrunde reziliența în trup, asta numai dacă nu alegi să bei cu adevărat noviciok.
o cană de noviciok la bătrânețe, aici!
