Home > Cultură > Celebrități > Lipatti. Viața ca o sonată
Celebrități Cultură Premium

Lipatti. Viața ca o sonată

Lipatti. Viața ca o sonată

Cel care peste mulți ani urma să spună că ,,muzica națională este cununa de simțiri a unui neam” s-a născut la 19 martie 1917 în capitala României, în al patrulea an de război mondial, primul, în vremuri în care Bucureștiul se afla sub ocupație germană. Paradoxal, a venit pe lume într-o familie legănată de iubire și artă, o familie cu tradiție în mijlocul căreia a putut să își dezvolte formidabil calitățile native. Tatăl violonist și mama pianistă nu au crezut niciodată că fiul va fi altceva decât un ilustru muzician.

La numai opt ani familia îl încredințează profesorului Mihail Jora, o imensă personalitate și copilul începe astfel laborioasa educație muzicală. Micul Dinu învață solfegiul, armonia și pianul și după numai trei ani este admis, la clasa celebrei profesoare Florica Musicescu, la Conservatorul din București, ,,Academia de Muzică și Artă Dramatică „. La conservator reia pregătirea cu Jora, descoperind și tainele compoziției. Evoluția lui uimește cadrele didactice, termină în mod incredibil studiile în 1932, după doar patru ani de studiu și interpretează magistral, la audiția laureaților Academiei, ,,Concertul în mi minor” de Chopin.

Debutul oficial va veni însă anul imediat următor când, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, condusă de Alfred Alessandrescu, interpretează ,,Concertul în mi bemol major” de Liszt.

Avea 16 ani în anul 1933 când se înscria la Concursul internațional de pian de la Viena și juriul îi acorda Premiul al II lea. Unul dintre membrii juriului, Alfred Cortot, remarca cu uimire talentul așezat, unic, al pianistului român, considerând că ,,ar fi meritat de departe premiul I”. Îi propune să rămână, pentru perfecționare, în Franța. În același timp Lipatti se remarcă și prin compoziție, obținând, trei ani la rând, premii în cadrul Concursului de compoziție ,,George Enescu”: Mențiunea I cu ,,Sonata pentru pian solo” în 1932, Premiul II cu ,,Sonatina pentru vioară și pian” în 1933 și un an mai târziu Premiul I pentru suita simfonică ,,Șătrarii”.

Frumoșii ani parizieni

Dinu Lipatti ajunge în orașul luminilor în 1934 și începe studiile, însoțit fiind departe de țară de mamă și de fratele mai mic. Cortot, care îl aștepta de un an la ,,Școala Normală de Muzică” alături de asistenta sa Yvonne Lefébure, îl înscrie apoi la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Profesorii parizieni recunosc geniul din tânărul român și fac tot ce depinde de ei pentru a-i pune în valoare toate calitățile.

După ce România și pedagogia muzicală  românească fuseseră recunoscute la nivel internațional datorită fenomenului Enescu, Lipatti confirma valoarea muzicii noastre. Profesorul francez care îl va influența semnificativ pe Lipatti va fi însă Nadia Boulanger care, după dispariția lui Dukas, va plămădi artistul român astfel încât să aibă toate premisele de a deveni unul dintre cei mai mari artiști ai lumii. Sunt vremuri în care Lipatti este șlefuit precum diamantul, Cortot îl aseamănă cu Horowitz, concertează cu mare succes în Franța și în Elveția și înregistrează în premieră, la ,,Școala Normală de Muzică”, își diversifică și îmbogățește permanent repertoriul. Începe să fie interesat de dirijat și face cursuri specifice sub îndrumarea lui Diran Alexanian și a lui Charles M­ünch.

lipatti

Începe să fie recunoscut ca un ales compozitor, ,,Concertino în stil clasic” sau ,,Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde” au recenzii extraordinare, este invitat din ce în ce mai des în cercuri muzicale particulare, integrându-se ușor în viața artistică pariziană. În anii 1938 și 1939 semnează cronici muzicale în ,,Libertatea”, cronici ce dovedesc că Lipatti avea și un extraordinar spirit de observație.

În România

Se întoarce în țară în anul 1939, după o jumătate de deceniu trăită în Paris, cu licența de concert. Toți profesorii îi deveniseră colegi și rămăseseră prieteni. Lipatti începe să fie un nume și în țara natală, participă la turnee cu Filarmonica din București și are o uimitoare colaborare artistică cu George Enescu, nașul său de botez. Lipatti îl ascultă dumnezeiește pe Enescu, îl studiază intens, îl și acompaniază în recitaluri de muzică de cameră.

Este vremea compozițiilor de maturitate: ,,Concert pentru pian și orgă”, ,,Fantezia pentru pian”, ,,Sonatina pentru mâna stângă”, ,,Dansurile românești pentru două piane”. Încearcă să se desprindă de influențele enesciene, conturându-și un stil propriu, un mix minunat între inspirația de sorginte autohtonă și procedeele contemporane, moderne.

Cu toate acestea, pianistul este mult mai valoros decât compozitorul. Există un disc înregistrat în perioada aceea care prezintă azi adevărate comori muzicale: câteva pagini de J.S.Bach, Scarlatti, Chopin, Liszt, Brahms, sonatele a doua și a treia pentru pian și vioară de Enescu, interpretate alături de Enescu însuși și propriul său Concertino.Ultimele turnee europene.

În toamna anului 1943, Dinu Lipatti pleacă din țară însoțit de logodnica sa, pianista Madeleine Cantacuzino, într-un turneu solicitant, al cărui plan prevedea parcurgerea unor mari orașe ca Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna. Revenirea la București era programată la jumătatea lunii octombrie.

În ciuda războiului ce nu lăsa Europa să trăiască normal de patru ani, turneul merge perfect, finalul acestuia venind însă odată cu hotărârea tinerilor îndrăgostiți de a se stabili la Geneva. O alegere grea, aveau dificultăți financiare, dar sunt primiți cu o căldură nemaiîntâlnită. La Geneva, Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher sunt alături de ei tot timpul.

Începe concertele și Henri Gagnebin, directorul Conservatorului din Geneva, îi propune un post de profesor la catedra instituției pe care o conduce. Lipatti acceptă și timp de cinci ani lucrează cu pasiune, preluând cursul superior și pe cel de virtuozitate. Studenții îl adoră, devenind rapid un adevărat mentor. Când viața lor se liniștește, renumitul pianist și pedagog începe să resimtă simptomele unei boli neidentificate inițial: febră, oboseală permanentă, ganglioni dureroși. Anulează o parte din concerte, este obligat de medici să stea săptămâni întregi în casă și să facă pauze de odihnă în stațiuni montane.

De muzică însă nu se poate despărți și cântă cu un mare entuziasm în orașe de provincie, hrănindu-se cu căldura auditoriului. Este chemat des în Europa dar și în Statele Unite ale Americii, America de Sud sau Australia. Dinu Lipatti nu va părăsi niciodată însă continentul Europa. Începe să înregistreze la Londra, la renumita casă Columbia, al cărei director artistic era bunul său prieten.

Este vremea în care Olanda îi trimite un vagon special pregătit pentru a se muta definitiv în țara lalelelor, iar cronicile muzicale îl transformă într-o celebritate. Jurnalistul francez Pierre Guitton își începe astfel cronica despre un recital al lui Lipatti:

,,Am ascultat pe Frederic Chopin interpretându-și Sonata în si minor !

Primește de la prietenii din Geneva un pian de concert ,,Steinway”, printre cei care i-au fost alături fiind Clara Haskil, Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Antonio Janigro, Herbert von Karajan, Paul Hindemith, Charles Münch, Yehudi Menuhin, Arthur Schnabel, Walter Gieseking, André Marescotti, Nadia Boulanger, profesoara care l-a șlefuit, doctorul Henri Dubois-Ferrière, cel care va iniția în 1970 o fundație pentru lupta contra maladiilor de sânge, fundație care poartă numele său și al lui Lipatti.

Ultimele acorduri

Sănătatea dădea semne de slăbiciune când conducerea Conservatorului îi sugerează colaborarea cu un asistent, Louis Hiltbrand. Lipatti îl acceptă dar, în 1949, decide să renunțe la catedră. Buletinul Conservatorului consemna astfel demisia ,,acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.

Continuă să concerteze și nimeni, poate cu excepția soției, nu realizează tragedia ce urmează. Măcinat de tratamente și transfuzii, Lipatti continuă, modificându-și tehnica în funcție de starea fizică. Aflase diagnosticul, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin), știa și că șansele de vindecare sunt aproape inexistente, cu toate acestea continua să cânte, în perioada aceasta compunând și ,,Melodiile pe texte de poeți francezi” și ,,Dansurile românești transcrise pentru pian și orchestră” și finalizând ultima sa compoziție, ,,Aubade pentru suflători”. 26 concerte conținea la acel moment al vieții pianistului repertoriul permanent al său și 6 programe diferite de recital.

În 1950 îl regăsim profund epuizat, deși restabilit, după un sejur la munte, la Montana, în Elveția. Se întoarce la Geneva și cântă la Victoria Hall ,,Concertul de Schumann” cu orchestra Suisse Romande, apoi la Zürich ,,Concertul în mi minor de Chopin”.

Descoperirea cortizonului vine cu imense speranțe. Lipatti este revigorat și Walter Legge vine rapid la Geneva cu un autocar al casei de discuri Columbia și tehnicieni pregătiți care, între 2 la 12 iulie, imprimă pe disc testamentul artistic al lui Lipatti: Bach, Mozart, Chopin.
Walter Legge își amintea:

,,Era atât de bucuros! Și ce efort!”

Treptat, aparițiile publice dispar cu desăvârșire și Lipatti se izolează într-o vilă oferită de prieteni, situată în mijlocul parcului de la Chêne-Bourg, la marginea Genevei. Acolo unde azi este cartier ,,Parc Dinu Lipatti”, Dinu își continuă activitatea, apăsat de boală. La 23 august interpretează la Lucerna ,,Concertul în do major KV 467″ de Mozart, sub bagheta lui Karajan și orchestra Festivalului.

lipatti

Utimul recital are loc la Besançon. Este 16 septembrie și Lipatti este doborât de febră. Ajutat de medic, vrea să facă un ultim efort. Termină recitalul și oamenii de muzică spun că actul a fost un sacrificiu pe altarul artei.

Dinu Lipatti a spus odată, între două recitaluri:

,,Nu vă serviți de muzică, serviți-o !

În ziua aceea, la Besançon, marele Dinu Lipatti se pleca pentru ultima dată în fața Muzicii.
Peste două luni, la 2 decembrie 1950, ultimele acorduri se stingeau încet, iar el trecea în nemurire, la doar 33 de ani.