Istorie

Lolita și limitele iubirii. Despre obsesii, neîmpliniri și teamă

Lolita și limitele iubirii. Despre obsesii, neîmpliniri și teamă

Lolita” este poate romanul care a fost un blestem pentru autorul ei. Vladimir are o idee scandaloasă. Creează în anii 1955 un nou tip de personaj „nimfeta”. Fete de cel mult 12 ani care sunt aproape de a deveni adolescente. Când Nabokov a terminat să scrie romanul său în 1953, s-a străduit să găsească un editor în SUA. Pe fondul temei de pedofilie a cărții. A fost respinsă de toate casele mari, inclusiv de Viking, unde editorul Pascal Covici a spus că oricine ar publica așa ceva riscă să fie închis sau amendat.

Nabokov a apelat la Olympia Press, firma franceză cunoscută pentru publicarea conținuturilor pornografice. Dar, la lansarea sa în 1955, Franța a devenit prima țară dintr-o serie de națiuni care au interzis Lolita. Apoi a fost urmată de Argentina, Noua Zeelandă, Africa de Sud și Australia (unde cenzorii au ținut-o în afara țării până în 1965). O dezbatere aprinsă în Westminster. Care s-a încheiat cu toate exemplarele confiscate la vamă până în 1959. An în care a fost publicată în cele din urmă în Marea Britanie. Însă reacțiile de dezgust și de împotrivire au avut un impact foarte puternic. Atât de mare încât parlamentarul conservator Nigel Nicolson, editorul cărții, a fost nevoit să renunțe la postul său.

„Nabokov a primit National Book Foundation Medal. Moare în Elveţia, la Montreux, în 1977. Din cauza subiectului său extrem de şocant – dragostea morbidă a unui bărbat matur pentru o fetiţă de doisprezece ani -, romanul Lolita a fost respins de editori, fiind publicat în Statele Unite abia după apariţia sa în Franţa. Ritmurile cărţii sunt cele ale poveştilor mitologice despre fauni şi nimfe. Nabokov a împrospătat limba engleză folosind denotaţiile cuvintelor apte să echivaleze plasticitatea limbii ruse şi umorul gogolian. Lolita a cunoscut două ecranizări mult comentate: cea a lui Stanley Kubrick din 1962, cu James Mason, Sue Lyon şi Shelley Winters în rolurile principale, şi cea a lui Adrian Lyne din 1998, cu Jeremy Irons, Dominique Swain şi Melanie Griffith”.

 

Lolita și limitele iubirii. Despre obsesii, neîmpliniri și teamă

Sursa: Boston reiview

Lolita senzuală sau pură?

Adevărata istorie a romanului Lolita este interesantă. Romanul a luptat cu o credință milenară plictisitoare, de rea-credință. A pretinde că nu va fi publicat niciodată este acum o glumă. A pretinde că importanța acestuia rezidă doar în non-conformism. Dat fiind că publicarea romanului a avut loc atunci când ne aflam într-o lume rigidă. Și că prin el ajungem într-o nouă epocă, care anihilează puritanismul sexual și atât, limităm mult semnificația acestei creații. Lolita a fost o operă șocantă când a apărut. Dar și acum, mulți ani mai târziu, pedofilia și violul în serie sunt încă șocante. Cartea poartă în continuare o direcție a pornografiei, a celor interzise, ​​oferind o nouă iterație a temei purității. Unde nevinovata Lumea Nouă este spurcată și coruptă de decadența Lumii Vechi.

Lolita și limitele iubirii. Despre obsesii, neîmpliniri și teamă

LOLITA, Melanie Griffith, Jeremy Irons, Dominique Swain, 1997

Nabokov subliniază în mod repetat că nu este nimic convențional în privința nimfetei. Lolita din roman este una nebunatică, un mic derbedeu neîngrijit. Humbert chiar dezbate asupra„similitudinii ei cu o maimuță”. Observă cum de fiecare dată când ea își ia nasul sau își ajustează o zână. Kubrick transpune acest personaj într-un model de pin-up din anii 1950. În imaginea ei de început, al șocului, Lolita este (ne) îmbrăcată într-un bikini, susținută pe un braț, postura și iluminarea coordonate cu atenție pentru a accentua umflatura femeiască a șoldurilor, perfecțiunea netedă a picioarelor sale lungi, expresia ei zbuciumată așa cum arată până să ne întâlnim privirea. Lolita o altă Julietă sau o altă damă cu Camelii?

„Sunt toate fetiţele, între aceste limite de vârstă, nimfete ? Fireşte, nu. Înfăţişarea plăcută nu constituie un criteriu. Iar vulgaritatea sau cel puţin ceea ce o comunitate dată consideră vulgaritate nu alterează caracteristicile misterioase, graţiile de zână, vraja insesizabilă, fugace, distrugătoare de suflete, insidioasă, care desparte nimfetele de fetiţele de aceeaşi vârstă, fetiţe mult mai dependente de lumea spaţială a fenomenelor sincrone decât de insula intangibilă a timpului vrăjit unde se joacă Lolita cu semenele ei: între aceleaşi limite de vârstă, numărul nimfe-telor este izbitor mai scăzut în comparaţie cu acela al fetiţelor temporar banale sau pur şi simplu drăguţe sau „adorabile” sau chiar „dulci” şi „atrăgătoare”, fiinţe esenţialmente umane, obişnuite, dolofane, fără forme, cu pielea rece, burtică şi codiţe, care pot sau nu să se transforme în adulte de o mare frumuseţe. Să dăm unui om normal fotografia de grup a unor şcolăriţe sau cercetase şi să îi cerem să o arate pe cea mai drăguţă dintre ele. El nu va alege în mod necesar nimfeta”.

Și totuși Lolita a fost iubită…

Pentru Humbert, naratorul personaj pasiunea lui bolnavă față de acest tip de feminitate și de „femei” îi creează convingerea că nu poate să iubească. Este poate scandalos, dar romanul său a reușit să redea acest sentiment de culpă și de nevoie amestecate cu un erotism bolnav. La limita dintre morbid, nebunie și perversiune, Humbert, descoperă ajuns de finalul vieții sale că a iubit-o total pe această „nimfetă”.

„Nu îndrăznisem să-i ofer o nouă doză de somnifer (…) Am început să mă deplasez iarăşi spre ea, pregătit pentru orice dezamăgire, ştiind că ar fi mai bine să aştept, dar fiind incapabil de aşteptare. Perna mea era îmbibată cu parfumul părului ei. Mă deplasam spre iubita mea luminiscentă, oprindu-mă sau retrăgându-mă ori de câte ori mi se părea că se mişcă sau e gata să se mişte. O adiere venită dinspre ţara minunilor începuse să-mi afecteze gândurile şi acum ele păreau tipărite în italice, ca şi cum suprafaţa care le reflecta ar fi fost încreţită de fantasma acelei brize. De mai multe ori conştiinţa mea s-a ghemuit cum nu trebuie, corpul meu a pătruns ezitant pe tărâmul somnului, a ieşit şovăind de acolo şi o dată sau de două ori m-am surprins antrenat într-un sforăit melancolic. Neguri de gingăşie învăluiau munţi de dorinţă.”

Ajuns aproape de finalul romanului personajul realizează că putea să o iubească pe Lolita indiferent de vârsta pe care o are. Este eliberat de obsesia față de o stare a feminității incipiente. Pentru prima dată realizează că o poate iubi indiferent de stadiul sau starea în care se află. Însărcinată și căsătorită, matură, Lolita, încă mai este „femeia” pe care o poate iubi. Comportamentul Lolitei este viciiat de viziunea personală a lui Humbert, nu știm cu adevărat cu se raportează la această situație. Personajul este convins că ea u îl iubește și că are nevoie de el. Într-un final reușește să se departajeze de tumultul trăirilor sale. Va spune într-un final că nu a avut de ales. Cu mama ei care murise, vârsta care nu o avantaja, nu putea scăpa de el.

În ciuda afirmației solipsiste a lui Humbert potrivit căreia ea a fost cea care l-a sedus, Lolita petrece o mare parte din roman ca o prizonieră sexuală a naratorului. Descrierea lui Humbert cu privire la violul și constrângerea fiicei sale vitrege este, în general, convingătoare și respingătoare. Cât de incomod pentru bietul Humbert, atunci când Lolita se așteaptă brusc să fie plătită pentru „îmbrățișările ei fanteziste”. (El scoate monedele din pumnul ei mic după ce a terminat.) Cu toate acestea, în câteva cazuri rare, Humbert permite voalul baroc al limbajului să alunece și ni se amintește momentan de tinerețea și fragilitatea Lolitei. Ne spune de „suspinele ei în noaptea – în fiecare noapte, în fiecare noapte – în momentul în care m-am prefăcut că dorm”.

Este iubirea lui Humbert autentică?

Așa cum repulsia noastră față de el începe să se mărească și să se încolțească, pofta obsesivă a lui Humbert pentru Lolita se revarsă într-un nimb strălucitor de dragoste. Humbert nu se așteaptă să îl iertăm și nici nu ne cere iertare . Penultima pagină a romanului, el spune că s-ar condamna la 35 de ani de închisoare pentru viol. Tonurile, în continuă creștere unde își amintește dragostea pentru Lolita, i-au determinat pe unii cititori să se întrebe dacă el nu a obținut un fel de apoteoză morală până la urmă.

Este iubirea lui Humbert autentică? Și ar putea asta schimba în mod semnificativ implicațiile de natură morală ale romanului dacă ar fi fost așa? Unul nu poate fi în dezacord violent cu Lionel Trilling – care a sugerat, în „Ultimul iubit”, că „înclinăm în mod firesc să fim îngăduitori față de un violator … care simte în cele din urmă o devoțiune fără de moarte pentru victima sa”.  În timp ce înregistrează încă patosul profund al finalului lui Humbert. Când ultima parte, Lolita este căsătorită, însărcinată, „ajunsă fără speranță la șaptesprezece ani” și nu mai este o nimfetă. Humbert va spune ceva surprinzător.

„Ceea ce cultivasem cu insistenţă printre viţele încâlcite ale inimii mele (…) se redusese la adevărata sa esenţă: viciul steril şi egoist, pe care acum îl suprimasem şi îl blestemam (…) Doresc enorm ca lumea să afle cât de mult am iubit-o pe Lolita mea, pe această Lolita, palidă şi profanată, purtând în pântec rodul altuia, dar având încă ochii cenuşii migdalaţi, genele ca funinginea, părul castaniu; care încă mai era Carmencita mea (…) Ce dacă ochii ei se vor stinge, ce dacă sfârcurile i se vor umfla şi vor crăpa, ce dacă delta ei tânără, delicată şi catifelată se va păta şi se va sfâşia – chiar şi atunci voi înnebuni de tandreţe doar văzându-ţi chipul tău drag şi slăbit şi auzindu-ţi vocea tânără şi aspră, Lolita mea”.