„Mareșala” Marioara Voiculescu

Marioara Voiculescu a fost numită de Alexandru Davila „mareșala teatrului românesc”, a trecut prin lumea aceasta ca un meteorit, lăsând în urmă aminitirea unui geniu, un jurnal, zeci de actori pregătiți de la catredră. Cu uitarea ce pare că tinde să se așeze peste memoria multor mari români sunt din ce în ce mai puțini autori care luptă.

Un roman de azi, un jurnal de ieri

În cadrul minunatei colecții „Biografii romanțate” a Editurii Polirom a apărut volumul „Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc”. Autor este Alina Nelega, de două ori laureată UNITER, declarată „Autor european” la Heidelberger Stückemarkt, profesor universitar şi conducător al masteratul de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. Alina Belega este și autor dramatic. Revista „Observator cultural” i-a acordat în anul 2020 i premiul pentru proză pentru romanul „Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, roman ce a avut două ediții în 2019 și 2021. Un alt premiu, „Sofia Nădejde”, i-a fost decernat pentru „Un nor în formă de cămilă”. Anul 2022 a venit cu premiul pentru proză primit la Galele Radio România Cultural. Romanul este, așa cum sugerează și numele colecției din care face parte, o biografie romanțată a marii actrițe Marioara Voiculescu și este scris cu pasiune și sentimente extraordinare de Alina Nelega, un om din lumea teatrului.

Nu este însă prima scriere despre viața artistei. Marioara Voiculescu și-a scris memoriile, republicate într-o ediție excepțională în colecția „Galeria Teatrului Românesc”, ediție îngrijită de Florica Ichim și Oana Borș. Putem astfel intra în lumea marii artiste, o lume cu magnifice culmi dar și cu abisuri înfiorătoare, lumea fetei sărace de 16 ani care, suferind teribil în urma divorțului părinților, ajunge la Conservator, se căsătorește cu fiul unui bogătaș din Prahova cu care are un fiu, reinventează teatrul și moare în cruntă sărăcie. Actrița a mai avut căsătorii cu moșieri și oameni bogați, însă a iubit o singură dată. Bărbatul vieţii ei a murit tânăr într-un groaznic accident de mașină.

Posesoare a unor averi considerabile, nu a știut decât să se bucure de ele, risipindu-le cu dezinvoltură, călătorind des la Paris, Londra și Viena, purtând cele mai alese bijuterii și blănuri, fiind o obișnuită a caselor de modă și a licitațiilor de lux. A fost adorată de Regina Maria, a fost o mamă model pentru unicul fiu. „Jurnalul” Marioarei Voiculescu însumează poveștile unei jumătăți de veac de teatru, nu este doar povestea Marioarei, este și povestea Ofeliei si a Juliettei, a Contesei Eboli, a Norei, a Lucretiei Borgia si a  Marguerittei Gauthier, a Ancăi din „Năpasta”, a tuturor celor 150 de roluri jucate. În jurnal regăsim și o galerie foto senzațională, precum și portretele celor cu care a lucrat pe parcursul carierei: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Mariettei Sadova și Haig Acterian, Niculescu Buzău, Vasile Leonescu, Soare Z. Soare, Marietta Deculescu.

Viața și cariera

Marioara Voiculescu s-a născut la București în anul 1889 și tot în capitală a studiat, la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa celebrei Aristizza Romanescu. A debutat la 13 ianuarie 1904 pe scena Naţionalului bucureştean cu rolul principal din „Casta-Diva” de Haralamb Lecca. Din ziua aceea a început epopeea sa scenică, dând viață multor eroine, urcând mereu pe scene, deosebit de frumoasă, cu o voce unică, profundă.

Despre Marioara Voiculescu, după ce actriţa jucase magistral pe doamna Cheveley din piesa lui Oscar Wilde „Soțul ideal”, scria Lucia Sturdza-Bulandra:

„Este splendidă şi seducătoare, de un farmec viperin, irezistibil.”

În ziua aceea avusese loc deschiderea Companiei Voiculescu-Bulandra. Un alt rol din dramaturgia lui Wilde căruia i-a dar o autentică strălucire a fost Salomeea din tragedia cu același nume. Prima dată l-a jucat în ianuarie 1911 la Compania „Davila”, dar succesul absolut a venit odată cu reprezentația  din 1922 de la Circul „Sidoli”. Printre creaţiile de neuitat trebuie enumerate și rolurile Judith din drama cu nume similar a lui Henri Bernstein, Messina din drama omonimă a lui Wilbrandt, Mata Hari din piesa „Dansatoarea roşie” de Henri Hirsch.

Actrița, înzestrată genetic cu o capacitate de a se identifica natural cu orice stare sufletească, a jucat și personaje din dramaturgia românească: Sandra din drama omonimă a lui  A.G. Florescu la Teatrul Naţional în stagiunea 1907-1908, eroinele din „Manechinul sentimental” al lui Minulescu în 1925, „Papagalii” lui Costantin Râuleţ în 1928, „Cruciada copiilor” de Lucian Blaga în 1931, rolul Maria din „Mangop” de Mircea Dem. Rădulescu în 1933. Artista a fost remarcată încă din anii de Conservator și angajată în 1901 la Teatrul Naţional. Remarcată încă din Conservator, Voiculescu a fost angajată la Teatrul Naţional în 1901. În 1905 vine în instituție Alexandru Davila, dramaturg și om de cultură ce prelua conducerea Teatrului.

O remarcă repede și o distribuie în multe piese jucate în teatru dar și în propria companie. Sub îndrumarea sa a jucat roluri ca Anca din „Năpasta” de  Caragiale (Teatrul Naţional, Arleziana din piesa lui Alphonso Daudet, Carmezina din tragicomedia lui Alfred de Musset, pe Kathe din „Oameni singuratici” a lui Gerhart Hauptmann, pe Renata din „Puhoiul de Max Halbe”, Fanny din „Fecioara rătăcită” de Henri Bataille.

Când, în anul 1912, Alexandru Davila este numit din nou director al Teatrului Naţional, actriţa înfiinţează propria companie și îi împrumută numele său. Spectacolul de deschidere a avut loc în ziua de 13 septembrie 1912. S-a jucat „Seara de pomină” de Leopold Kampf. În cadrul acestei companii s-au mai pus în scenă „Copilul din flori” şi Poliche” de Henri Bataille, „Fedora” de Victorien Sardou, „Asasinul” de Pierre Frondaie, după romanul omonim al lui Claude Farrere, „Capcana” de Henry Kistemaecker, „Ave-Maria” de Victor Eftimiu, „Hoţul” şi „Când n-oi mai fi” de Henri Bernstein. În toate aceste piese marea Marioara Voiculescu a fost distribuită în rolurile principale.

Urmează asocierea cu Lucia Sturdza-Bulandra și Tony Bulandra în 1914. Cei trei artiști deschid, în clădirea Teatrului Modera, Compania „Voiculescu-Bulandra”. În deschidere se joacă „Soţul ideal” de Oscar Wilde. Printre spectacolele memorabile ale companiei sunt „Învierea” de Henri Bataille, după romanul lui Tolstoi, cu Voiculescu în rolul Katiei, , „Fluturele de noapte” de Henri Bataille, „Să divorţăm” de Victorien Sardou şi „Gioconda” de d’Annunzio, cu Marioara Voiculescu protagonistă în toate.

În anul 1916 România intră în luptele marelui război și mare parte din actori, în frunte cu soții Bulandra, se refugiază la Iași. Voiculescu rămâne în capitală, alături de Aristide Demetriad, jucând în cadrul Companiei Române a Actorilor de la Teatrul Naţional. Îşi redeschide Compania în 1917 dar după câteva reprezentații nemții o închid. Apucase să pună în scenă „Şarpele” de Wedekind. Autorul acesta, necunoscut aproape în vremea aceea, va fi adus în atenția românilor și în stagiunea 1924-1925 când se va juca „Duhul pământului” și „Cutia Pandorei”. Marioara Voiculescu ia drumul Iașului abia în 1918.

După instaurarea păcii, joacă la Compania Bulandra în piese din stagiunea 1919-1920. Stagiunea următoare o regăsim pe scenele Companiei Excelsior. În 1921 reînfiinţează propriul teatru.Proiectul va trăi până în 1925, an în care se reîntoarce la Teatrul Național a cărui scenă o va mai părăsi doar în anul pensionării. Deceniul trei, martor al mai multor teatre particulare, o obligă să se reinventeze și, ajutată de regizorul de film Mime Mizu montează „Salomeea” lui Oscar Wilde în arena Circului Sidoli. Un fapt inedit din cariera actriței este interpretarea în travesti a lui Peer Gynt al lui Ibsen în stagiunea 1924-1925.

Ultimii ani. Testamentul

Marioara Voiculescu a jucat şi pe scena Teatrului Maria Ventura sau la Teatrul Nostru. Între 1934 și 1948 a fost profesoară de arta actorului la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, punând bazele carierelor unor artiști ca Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Olga Tudorache, Mihai Berechet şi Alfred Dimitriu. În 1948, anul pensionării, fosta actriţa se desparte și de scenă și de catedră. Refuză astfel să mai lucreze, să mai performeze după instaurarea comunismului, trăind în condiții înfiorătoare. Abia în anul 1951 primește titlul de actriţă emerită. A scris și un volum de amintiri, „În primăvara vieţii”.

Jurnalul Mariei Voiculescu se încheie cu un testament în care se adresează și fiului dar și celor care iubesc teatrul:

„Doresc să fiu incinerată, însă numai daca fiul meu doreşte şi el acest lucru pentru el. Nu vreau să fim despărţiţi în eternitate. Am trăit o viaţă întreagă în întunericul teatrelor şi câtă nevoie de soare şi de lumină am avut mereu!”

Murea în 1976 la Sanatoriul Otopeni, final al unei vieți închinate teatrului, despre care scria:

„Teatrul e o carieră grea numai pentru fiinţe miruite de Dumnezeu.”

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor