Home > Cultură > Celebrități > Maria Lătărețu, crăiasa despre care se spune că ar fi fost analfabetă
Celebrități Cultură Premium

Maria Lătărețu, crăiasa despre care se spune că ar fi fost analfabetă

Maria Lătărețu, crăiasa despre care se spune că ar fi fost analfabetă

Johnny Răducanu a numit-o Ella Fitzgerald a României și este firesc, jazzul fiind iubirea lui cea mare. Noi, cei botezați în ritmuri de țambal, cu oameni învârtindu-se în jurul nostru, al copiilor proaspăt scoși din cristelnițe, înlănțuiți în hore ancestrale, i-am spus Privighetoarea Gorjului, un supranume mai aproape de sufletul românului crescut cu tălpile goale în țărâna satului natal.

Viața unei mari artiste

Maria Borcan s-a născut în Bălcești, pe 7 noiembrie 1911, cu câțiva ani înainte de marele război, în vremuri în care românii aveau un rege, ascultau doine și nu bănuiau că în curând bubuiturile tunurilor vor amuți cântecele tradiționale transmise din om în om, din gură în gură. Erau încă zile liniștite, puteai auzi, cum frumos spunea Harry Brauner , ,,iarba cum crește”.

Mariei i se lipește de suflet muzica încă de la primele cântece de leagăn ascultate, iar anii de copilărie îi sunt legănați de ritmurile lăutarilor din colțul acela de Gorj. Imediat ce învață să meargă, cântă cu patos pe uliță, apoi, odată cu trecerea anilor, luminează petreceri boierești, nunți și îndreaptă ridurile țăranilor spetiți de munca ogoarelor, care își găsesc o clipă pentru a o asculta. Este lipită de fustele bătrânelor care doinesc, iar sufletul și mintea îi devin magazii de străvechi comori ale românismului, cântă de la 12 ani alături de taraful lui Ionică Gâlcă din Novaci. Fratele Mariei, Ioniță, lăutar, oferă surioarei cu glas magic o chitară și îi dezvăluie tainele acesteia.

La doar 17 ani se căsătorește cu Tică Lătărețu, viorist din Lelești. Cântecul este cel care le unește destinele și cântec le va fi viața. Maria învață tot ce ascultă, repertoriul ei se îmbogățește de la zi la zi și în 1933, când Oltenia deja era la picioarele ei, își ia chitara și pleacă la București să le cânte domnilor de la oraș. Localul ,,La fânăreasă” devine cel mai însuflețit loc din capitală. Înainte de Maria Lătărețu, țambalul nu făcea parte din orchestra ce acompania cântece populare, este introdus pentru a atrage bucureștenii școliți, pentru a da un altfel de ritm muzicii tradiționale.

Se întoarce în Gorjul natal, dar nu peste mult timp, Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, oameni cărora le datorăm scoaterea din sate a cântecului tradițional, invitați la Târgu Jiu de prefectul Haiducescu, o descoperă și o iau la București, unde îi captează glasul minunat pe cilindri de fonograf. Era 19 iulie 1937. Măriuța din Bălcești își auzea pentru prima dată vocea. Peste mai puțin de două luni, monitorizată și coordonată de Arhiva de Folclor a Societății Compozitorilor Români, înregistrează la celebra casă de discuri Columbia, la o lună după ce vocea îi ajunsese în casele puținilor români privilegiați ce dețineau un aparat radio. ,,Ora satului” a fost titlul emisiunii. Cântul Mariei Lătărețu, plecat cu ani în urmă din Bălceștii Gorjului, încălzea deja sufletele românilor din mai multe colțuri de Românie.

,,Luna Bucureștiului”, cârciuma lui Marcu Căciularu de lângă Gara de Nord, devine centrul simbolic al cântecului tradițional, cu Maria doinind seară de seară. Devine o adevărată celebritate, bucureștenii o adoră, cârciuma devine prea mică pentru un spirit așa de mare și senzaționala olteancă se mută repede la ,,Dorul Ancuței”, un restaurant exclusivist din strada Lahovari, unde actorii, compozitorii și scriitorii vremurilor își petrec serile, închinând pahare de vin pe trilurile privighetorii deja atât de iubită. Constantin Brăiloiu, cel care șlefuise cu atât de multă grijă diamantul descoperit în țărâna Bălceștiului, este cel care o recomandă patronului acestui restaurant.

Zece ani cântă aici, zece ani în care peste Pământ trece al doilea mare război, cântă cu sufletul și reușește să acopere și sirenele ce prevesteau bombardamente, cântă și desenează cu vocea ei zâmbete pe chipuri măcinate de ridurile unei conflagrații ce a mișcat din temelii omenirea.

 

În 1949, Maria Lătărețu devine prim-solistă a Orchestrei Barbu Lăutaru a Institutului de Folclor și angajamentul va decurge până în 1966, la pensionare.

Granițele de deschid pentru copilul născut în familia Borcan și Maria cântă însuflețită de amintirea bătrânelor ce i-au dăruit cântece în copilărie în Polonia, Cehoslovacia, Turcia, Ungaria, Iordania, Egipt, iar vocea ei sublimă îi este acompaniată de virtuoși dirijori sau șefi de orchestră: Victor Predescu, Ionel Budișteanu, Ion Luca-Bănățeanu, Florea Cioacă, incredibilul violonist din Segarcea Olteniei iubite, Constantin Mirea sau Nicu Novac. La Moscova, Maria cântă aproape un an în restaurantul de artă culinară Dunărea , dar trece și prin teatrul Balșoi, impresionându-l pe Aram Haciaturian, creatorul baletului ,,Spartacus”, cel care i-a dăruit supranumele ,,crăiasa cântecului românesc”.

În 1972, Maria Lătărețu își plimbă prin țară cântecele populare, într-un turneu național alături de Ion Luican, Ionel Schipoancă și atât de tânăra pe atunci Laura Lavric. O congestie cerebrală face ca ultimul loc în care s-a auzit vreodată glasul crăiesei să fie scena căminului cultural din comuna Românești, județul Botoșani. Despre moartea Mariei au apărut foarte multe legende. Unii oameni erau siguri că a murit în timp ce cânta ,,Vă las cântecele mele”, testamentul ei artistic, că a căzut pe scenă, la final. Este firesc ca un artist atât de iubit să fie mitizat.

Reporterul botoșănean Viorel Ilișoi a realizat în 2014 un documentar, ,,Maria Lătărețu. Ultimul cântec, ultima zi”, un material excepțional, discutând cu ultimii martori în viață ai acelei zile din 1972, când Maria a cântat pentru ultima dată.

Maria Lătărețu, al 16 lea copil al familiei Borcan din Bălcești, pleca atunci din lumea aceasta. Azi am putea spune că Maria a fost analfabetă, gramatical și muzical. Nu a avut parte de școală, iar notele muzicale aveau pentru ea misterul hieroglifelor. A murit la scurt timp după ce a scos ultimul tril, cu migrene puternice, cu amețeli, dar l-a dus până la capăt, s-a îmbătat iarăși, înainte de a închide ochii, cu ecoul aplauzelor pornite din palmele cu bătături ale țăranilor din Româneștii Botoșanilor.

Ați ascultat ,,Lie, ciocârlie”, poate cea mai frumoasă doină din toate timpurile? Ați simțit câtă durere ascund în ele trilurile Mariei Lătărețu? Pentru a înțelege de ce nimeni nu a mai reușit apoi să cânte astfel, trebuie să știm ce era în sufletul fetei plecate din satul natal pentru a cuceri România pentru totdeauna, chiar și dincolo de moarte.

În 1970, într-un interviu la radio, mărturisea: „Când am deschis ochii pe lume, m-am pomenit într-o bătătură mică și săracă, cu două încăperi. Acum nu mai există. Grădina nu o să o pot uita niciodată. Aveam tot felul de pomi fructiferi, iar în fața casei aveam trandafiri, nalbe, garoafe, gherghine și o tufă de liliac.”

Un frumos început al unei vieți marcate de durere și de lacrimi. Soțul Tică petrece șapte ani în lagăr fără ca ea să primească vreo veste de la el, din șase copii Maria rămâne cu unul, Ion, cel care, alături de soția lui, Ioana, îi va fi alături mereu.

Maria transformă durerea în cântec, ascunde în doine lacrimile, în hore și sârbe pune adierea vântului din Bălcești din diminețile în care roua se așeza pe gherghinele și liliacul copilăriei, Maria ferecă disperarea pierderii a cinci copii în trilurile din ,,Lie, Ciocârlie” și merge mai departe mereu, tot înainte.

Ascultați-o pe Maria și azi, priviți clipurile de arhivă recent apărute pe internet și veți vedea că trăiește încă, pentru că toată viața și-a rupt bucăți din ea mereu și mereu le-a ascuns în oftaturi sau chiuituri, să rămână aici, cu noi, până la sfârșitul vremurilor. Viața ei, începutul și sfârșitul, zâmbetul și lacrima, filosofia atât de simplă a țărăncii din Bălcești sunt exprimate într-o singură strofă a cântecului-testament:

,,Ca mâine mă duc din tine,
Lume, dragă lume,
Și nu iau nimic cu mine,
Lume, dragă lume..
Că ce mi-e drag nu pot să iau,
Lume, dragă lume,
Nici cu voi nu pot să stau,
Lume, draga mea!
Vă las cântecele mele,
Lume, dragă lume,
Să vă petreceți cu ele,
Lume, draga mea!

De câte ori ajung în cimitirul Sfânta Vineri din București îi caut mormântul, îi duc Mariei o gherghină, o garoafă sau o tufă de liliac, să-i fie aproape grădina de la Bălcești și, înainte de a pleca, îi șoptesc crăiesei: ,,Te țin minte, măi, dragă Mărie!

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor