Monden > Diverse > Literatură > Matei Albastru, Glorie – Nimeni nu mi-a iubit vreodată chipul fără să-l lepede
Literatură

Matei Albastru, Glorie – Nimeni nu mi-a iubit vreodată chipul fără să-l lepede

Matei Albastru, Glorie

Matei Albastru (n. 3 octombrie 1943 – d. 22 mai 2008) a publicat mai multe volume de poezie între care și proză, amintim: Un copil loveşte cerul, 1968; Glorie (1969), Pur (1971); Împărăţia (1972), Între floare şi fruct (1974), Noaptea definitivă (1978), Patria libertăţii (1979), Steaua nebunului (1982), Poveşti auzite de la bunicul meu (1983), Un spaţiu mai curat (1991), Pur şi alte poezii & alte referinţe critice (2001), Omnia 60 – Inedit 1 (2003).

Nu mă înscriu pe lista celor cărora le place să spună povești de interior despre poeți, de regulă le prefer pe toate știute de mine și nu în văzul și auzul publicului larg, dar acum este cazul să explic și simt că e nevoie să justific, de fapt, cum am ajuns la poezia poetului Matei Albastru. Într-o zi la redacția revistei Vatra am primit o carte a cărei prefață era semnată de poeta Angela Marinescu, făcea trimitere, într-un paragraf biografic la Gavril (primul soț al Angelei Marinescu și tatăl actualului intelectual Alexandru Matei). Era ceva ce mă preocupa în mod intim, încă de la citirea jurnalului ei Jurnal scris în a treia parte a zilei. Întrebarea firească din sinea mea a fost: cine este Matei Albastru (Gavril)? Pot să recunosc că am devenit curioasă, că mi se părea deja că îl găsisem în câteva fragmente și totuși nu mi-era clar unde să îl încadrez.

Am aflat săpând în sursele online că a fost un personaj ancorat în arealul Bucureștean al anilor 1970, ardelean la origini, angrenat în lumea intelectuală, redactor al revistei Luceafărul etc. Nu m-a interesat să aflu detalii despre statutul lui, deși asta m-a făcut să înțeleg și că nu era un oarecare, ci o minte lucidă, cu spirit de selecție, dar m-ar fi ajutat să am câteva notițe pe marginea poeziei. Mi-a conturat o imagine panoramică articolul scris de fiul lui, Secţiune transversală printr-un scriitor şi tată publicat în Observator Cultural în 2008 și câteva consemnări găsite aici: http://ilazu.blogspot.com/. Dar nu multe sunt consemnările despre poezia acestui poet, pe care nu l-aș fi întâlnit altfel dacă nu hălăduiam prin interioarele breslei de poeți, adică dacă nu aveam la activ o serie de lecturi ale altor membri din familia lui. Numele nu îi apare citat, nu sunt referințe care să ducă la el, el există numai în cadrul familial, ca un soi de permanentă comemorare. Ceea ce este deopotrivă trist și regretabil că nu s-au găsit încă exegeți să-i viziteze opera, însă nu e timpul pierdut. Despre Matei Albastru vom vorbi astăzi încercând să deslușim tainele lirice ale singurului volum de poeme la care am avut acces pentru moment.

Glorie (Editura pentru Literatură, 1969), unul dintre volumele de poeme ale lui Matei Albastru (pseudonimul lui Matei Gavril), proclamă (printre altele) frumusețea masculină și poetul se autoînzestrează onorific cu puteri supraomenești prin bagheta magică a discursului liric: „Sînt zeul unei insule” (Insula, p.7), sau „Sînt prea frumos să fiu aievea” (Imn, p.31). Lirica lui, s-a zis că vine pe filiera romantismului german, și pe bună dreptate (Holderlin, Goethe, Novalis), plusez și eu cu niște autori de care îmi amintește discursul liric al lui Matei Albastru: Bogdan Petriceicu Hașdeu și Giacomo Leopardi. Romantismul său este fecundat de lumină și grație (divină), lirica sa pare foarte modernă în ciuda anului în care este scrisă (1969) și liberă (vezi poemul Masturbare). Erotismul elevat primește grație dacă e filtrat de naivitatea/ candoarea care spală vulgaritatea „Sar stropi de nemurire stranii/ pe pânzele împotmolirii/ picură roua din flăcări/ și curge liniștea/ cum se-mpreună mirii.” (Calm, p.14). Sacralizează evenimentele vieții, iubirea și emoțiile, chiar și slăbiciunile (care sunt în fond mici neînțelegeri/ accidente pardonabile), imprim liricii sale o atmosferă de neuitat: „Dar ce fac eu cu frumusețea/ cînd pot orbi pe stradă./ Nimeni nu mi-a iubit vreodată chipul/ fără să-l lepede./ Mi-aș săruta urma precum/ cîinele-și linge laba./ Sînt prea frumos să fiu aievea/ Și mult prea falnic pentru a fi zeu/ Mi-e frumusețea trecătoare (Imn, p.31). Scrie cu mintea unui filosof conștient de limitele carcerale trupești umane și are în vedere eternitatea, desigur și în virtutea celor 26 de ani cât avea când a publicat Glorie.

Întorcându-mă la poezia anilor ’70, iată că de fapt mă întorc la expresivitate, la o anumită sculptură a textului, la măiestrie și un rafinament rar. Recomand eleganța liricii lui Matei Albastru, la el se intră ca în cele mai frumoase camere ale lumii, găsești cele mai subtile și adânci intimități transpuse și redate ca prin sticlă, momentele vieții sale devin versurile pe care le citesc la 52 de ani de la publicare și mi se pare că nu le lipsește nimic, nu am simțit că mă duc într-o epocă în care nici măcar nu existam, poezia lui a produs un efect asupra mea cum de multă vreme nu mi s-a mai întâmplat, am început să le vorbesc telefonic și și altor poeți despre cartea Glorie, este poetul veșnic tânăr și aprins care nu prigonește, dar ridică plăcerea la rang de virtute: „(…) Sînt plin de voluptate/ ca un adolescent/ ce procrează-n vis/ Dar cerul meu e-o largă inflorescență neagră (Obsesie, p. 79). Dar ce e poezia lui Matei Albastru fără iubita sa, fără copilul său? „O, fiul meu, cum aștept/ să te întorci din dulcea reverie./ Fecioara mea de lacrimi plină/ mai susură departe împletind/ pentru copilul ei./ E-atâta pace sus în cer și pe pământ/ valuri albe plutesc./ Eu fruntea mi-o așez pe gîtul tău/ ca pe o creangă-albastră.” (Ca pe o creangă-albastră, p.9).

Cartea se poate găsi aici