Literatură

Medeea Iancu – Delacroix este tabu: Amendamentele lirice

Medeea Iancu - Delacroix este tabu Amendamentele lirice

În anul 2017 Medeea Iancu publica la Editura Cartea Românească volumul de poeme: Delacroix este tabu: suita românească, anunțând totodată un program feminist asumat și o linie de protest asumată, cu poeme care aveau să scandalizeze, mai mult sau mai puțin, publicul conservator românesc. La doi ani distanță publică acea continuare despre care ne vorbea atunci, dar de data aceasta la Editura frACTalia, 2019, Delacroix este tabu: Amendamentele lirice, asumând aici un program militantitst, activist, cu poeme care apar înscrise ca niște banere pentru proteste, de altfel între timp a organizat ea însăși proteste, sau a fost parte în organizare și au existat proteste unde poezia ei a fost citită public la portavoce (Proteste în colaborare cu Feminism România) „Întregul meu corp cere justiție./ Întregul meu corp este un manifest.// Coșmarurile mele sunt împotriva violenței./ Țipătul meu este împotriva violenței./ Titlul acestui poem este împotriva violenței.// Mîinile mele tastînd sînt  împotriva violenței.” (POEM DE DESCHIDERE A CĂRȚII DESPRE EVALUAREA VIEȚII FETIȚELOR ȘI FEMEILOR CARE TRĂIESC PE TERITORIUL ROMÎNIEI:, p.19)

Cineva trebuia să scrie o carte care să reprezinte coerent și realist lipsa drepturilor femeilor în România și e bine că Medeea a avut acest curaj de a da tonul. Invocă diverse cazuri (cazul Caracal) în care femeile au fost violate, ucise, a rămas din ele doar oase și bijuterii. Ca și în cartea precedentă se referă la organele de protecție ca la puteri misogine care nu iau inițiativă și nu se fac atente la problemele femeilor și ignoră orice reclamație și fac interogatoriu în care umilesc femeile-victime ale abuzului. Neajunsul acestei poezii, n-am să mă feresc să o spun, e că include ură și se blochează într-un nihilism extrem, în acuze (fondate, de altfel), dar tocmai pledând pentru umanitate și drepturile umane, pare să autosaboteze miza cărții și să devieze prin a răspunde la nedreptatea societății cu inscripții care șicanează constant.

Repetițiile au aici rolul de a fixa în memoria colectivă nedreptățile societății, lirismul nu este estetizat, sunt trasate convenții justițiare și sociale, adesea vocea este una furioasă așa cum și afirmă poeta în versurile sale chiar pe copertă (copertă care arată ca un dosar de tribunal): „Eu sînt împotriva literaturii – ca violență & ură./ Împotriva literaturii ca umilire & batjocură./ Împotriva literaturii ca obiectificare a/ Femeii.” Ei bine discursul protestatar este o dovadă de emancipare, o dovadă că sunt umilințe de îndurat pentru care nu mai manifestă toleranță. Vocea disperată și care încearcă să atragă atenția, sunetele din interiorul cărții sunt reale surse de putere pentru toate femeile din România. Medeea a scris o carte pe care ar trebui să o citească toate femeile. Și din care ar trebui să preia această atitudine de chestionare a autorității paternale și patriarhale care scrie și execută legi împotriva femeilor, care menține femeile pe planul al doilea în societatea românească și care pun în pericol viața femeilor în fiecare zi.

Delacroix este tabu: Amendamentele lirice îmi amintește de feministele din Franța care aveau să obțină drepturi pentru femei prin proteste și expunerea unor probleme ale femeilor în mod public, aveau să facă auzite necesitățile lor și să schimbe modul de desfășurare a vieții lor. Pare că și această carte cu tot cu valurile stârnite pare să facă același lucru, ce mai aduce în plus față de tot ce am întâlnit până acum în cărțile feministe este acuza față de alte femei, oportunism și fake-feminism. Ceea ce mai face greșit poezia de aici, face să generalizeze și oricare ar fi superputerea poeziei feministe, oricât de intensă generalizarea aduce o acuză înspre poezia însăși. Instigă la ură și concurență feminină pe alocuri și chiar la ura față de bărbați, ceea ce nu face dovada unui feminism educativ, pur și pacifist, a unui program terapeutic și functional, iar feminismul lipsit de compasiune, s-a demonstrat că nu e rezilient.

Protestele dispar, versurile se risipesc după rostire, dar ce mai rămâne? Mă gândesc la victime, la agresori, la societatea bolnavă și la soluții. Medeea Iancu răstoarnă toate credințele, erodează mituri, asfixiază până și cele mai puternice repere de viață, sau continuitate a vieții. Este împotriva a tot și a toate (numai împotriva propriei echipe pare să nu fie) mizează pe feminismul intersecțional care cuprinde totul în sine de la queer la ostracizări de toate felurile. Volumul ei de versuri vine ca o cerere de schimbare de legi, dar o face într-un mod agresiv. Există citate din alte poeme ale altora (sugerează solidaritate), există programa școlară și ea amendată liric (și pe bună dreptate). Erijându-se în adevărul absolut și în dreptatea absolută, pare să aducă a fake-feminism. Sunt curioasă dacă ura, acuzele și întreg nihilismul pot salva o societate de la colaps. Sau poate că Medeea aici declară război feministelor care nu practică același tip de feminism ca și ea (cum spune John Freeman în cartea sa Dicționarul refacerii, Black Button Books, 2020: „Dacă vorbim doar cu cei care sunt de acord cu noi, ce înseamnă asta?”), declară război criticilor săi (nu critica poezia, autoarea, persoana, este împotriva criticii), admite discursul radical-agresiv, ridică sabia și varsă sânge, adică începe să facă același lucru pe care îl fac bărbații (agresorii invocați).

Pentru că trăim cu toții în aceeași societate și asimilăm violența. Feminismul pe care îl practică aici este unul de tip exclusivist, include doar persoanele care sunt anti-tot, pentru că ni se transmite că numai a fi anti-tot poți obține noi legi pentru protecția femeilor, nu este un feminism al solidarității, se declară autonomă și nedependentă. Și e mai presus decât Marx, mai presus decât orice și oricine. Feminismul lipsit de compasiune lezează, nu cred într-un astfel de program, dar se vor găsi adepți, pe principiul cine nu admite ideile mele în totalitate și cu sfințenie, e împotriva partidului, împotriva mea și a sistemului și trebuie executat. Sper să nu mai existe și alte execuții (vorbind din culise). O astfel de poezie necesită și o astfel de viață. O astfel de poezie nu lasă nicio femeie în urmă (sau nu ar trebui).

Cartea Delacroix este tabu: Amendamentele lirice se găsește aici!