Istorie

Mihai Eminescu, viața tumultoasă a celebrului poet care a încântat România

Probabil că este cel mai cunoscut poet din România. A reușit să încânte toată populația României prin poeziile sale realizate cu atâta dăruință și pasiune.

Mihai Eminescu, născut pe meleagurile moldovenești în anul 1850, mai exact în Botoșani, Moldova, este considerat cea mai bună voce poetică din literatura română. De profesie poet, prozator și jurnalist, a reușit să-și pună amprenta cu mândrie în literatură.

Poetul a provenit dintr-o familie românească, aflată în Banatul care pe vremea aceea era ocupat de către Turci. În anul 1675, tot pe meleagurile Banatului, a fost născut un copil care și-a primit porecla de Iminul. Totuși, în urma războiului ruso-austriaco-turc, tatăl Iminului, preot de meserie, Iovul Iminovici, a plecat din Banat și s-a stabilit în Blaj, acolo unde a beneficiat de o serie de avantaje, precum învățământul gratuit pentru copii săi ai limbii române, un teren agricol unde putea să-și exercite activitatea de agricultură și de libertățile cetățenești.

Iovul Iminovici, după ce s-a stabilit în Blaj, a avut parte de doi copii, Iosif și Petrea Iminovici, care de altfel a fost străbunicul celebrului poet. Petrea Iminovici, a avut la rândul său mai mulți copii, dar se știe cu exactitate, doar de Vasile Eminovici, mezinul familiei sale.

După o perioadă mai dificlă, străbunicul poetului a decis că este timpul să se mute, fiind atras și de condițiile de viață, atât economice cât și sociale ale Imperiului Austro-Ungar și a ajuns în Calineștii Cuparencu în anul 1804, unde a și activat ca și dascăl într-o biserică.

Fiul său, Gheorghe Eminovici, a devenit tatăl lui Mihai Eminescu, poetul fiind cel de-al șaptelea copil din cei 11 pe care Vasile îi avea.

Copilăria poetului

Chiar pe meleagurile moldovenești, în Botoșani, Mihai Eminescu și-a trăit o bună parte din copilărie, în Ipotești, acolo unde a stat în casa părintească, făcând referire chiar și în cateva poezii nostalgice, „Fiind băiet” și „O, rămâi”.

Se cunoaște că din anul 1858, acesta a început studiile la școala primară National Hauptschule, școală primară unde i-a avut ca profesori pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar în conducerea școlii se afla Vasile Ilasievici.

A avut rezultate notabile cât a fost pe holurile școlii, fiind unul dintre cei mai buni elevi, ba chiar al 5-lea dintr-un total de 82 de elevi și asta încă din școala primară. După ce poetul a terminat ciclul gimnazial, prin anul 1860 s-a înscris la liceul german, Obergymnasium, aflat în Cernăuți. Încă din liceu s-a observat că avea calități administrative și o mare severitate în tot ceea ce însemna învățământul.

După aproximativ 3 ani, în care a făcut parte din liceul National Hauptschule, acesta a decis pe data de 16 aprilie 1863 să păreasească liceul, chiar dacă era foarte bun la învățătură, mai ales la Limba și Literatura Română, unde a și obținut un calificativ greu de luat, „vorzüglich”, adică eminent.

Prima sa apariție în literatură

Anul 1866 care l-a marcat pe poet și a început să scrie operele sale de artă. Din cauza decesului al profesorului său de română, Aron Pumnul, mai mulți elevi, printre care și Mihai Eminescu, participă la o broșură denumită „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, unde apare și el, cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”

Din dorința de cunoaștere a tradițiilor românești și a obiceiurilor locale, acesta a călătorit timp de trei ani, din anul 1866 până în anul 1869, prin Cernăuți, Blaj, Sibiu, Giurgiu și București, unde a ținut să învețe absolut tot despre ceea ce însemna România, la timpul respectiv.

De abia din anul 1867, a fost recunoscut ca și sufleor și copist în piesele lui Iorgu Caragiale, acolo unde se ocupa de rolurile jucate de actori și mai târziu, a devenit secretarul formației Mihail Pascaly și în același timp și-a urmat meseria de sufleor și copist, dar de data aceasta la Teatrul Național, alături de Ion Luca Caragiale.

Din cauza acestui fapt, poetul începe să călătorească alături de trupă prin Lugoj, Brașov, Sibiu, Timișoara și Arad. În același timp, acesta își publica opera în revista Familia, unde a scris foarte multe poezii, mai ales de tipul dramă, precum „Mira”. Cu ocazia deplasărilor pe care poetul le făcea cu trupa lui Mihai Pascaly, a avut ocazia de a întâlni mari personalități românești, precum și Iosif Vulcan, care la rândul său a văzut poeziile publicate de către Eminescu, „La o artistă” și „Amorul unei marmure”, publicat tot în „Familia”.

Educația și studiile poetului

Mihai Eminescu a decis că este timpul să părăsească totuși meleagurile românești, așa că în anul 1869 îl puteam găsi pe poet pe băncile facultății de Filozofie și Drept, ca „auditor extraordinar”. O persoană importantă și cu renume istoric pe care acesta a cunoscută în timpul șederii în Viena, a fost chiar Ioan Slavici. Și-a continuat studiile și a rămas pe meleagurile austriece până în anul 1872, când a decis să studieze în altă parte, de data aceasta în Berlin.

Și în Berlin a fost considerat unul dintre cei mai buni studenți, fiind chiar și student „extraordinar”, acolo unde a și reușit să primească o bursă din partea celor de la Junimea, dar cu condiția ca poetul să își termine doctoratul în filozofie. După ce a reușit în anul 1874 să-și finalizeze studiile din Berlin, poetul a revenit pe meleagurile românești, în anul 1875, pe la începutul acestuia.

Mihai Eminescu în România

Lucrând în biblioteca, acesta a pus absolut totul în ordine și a continuat să întregească rafturile cu diferite cărți și manuscrise românești. Tot în acest an, 1875, Mihai Eminescu fiind membrul al Junimei, a avut ocazia de a îl introduce în grup și pe marele poet, Ion Creangă.

În căutarea unui loc de muncă, Mihai Eminescu a ajuns să lucreze ăn calitate de corector și redactor pentru un ziar cunoscut atunci, în orașul Iași, „Curierul de Iași”, unde a avut foarte multe rubrici pe care le-a redactat, însă numele lui nu apărea nicăieri.

După ce a avut loc schimbarea guvernului României, în data de 26 de mai, poetul a devenit revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. Totuși, prin data de 22 iunie, după ce a lăsat conducerea bibliotecii în mâna lui D. Petrino, acesta a fost acuzat și a început să fie urmărit din cauza acuzațiilor de sustragere a cărților și a anumitor obiecte, caz care a fost preluat de către Parchetul din Iași.

Până în data de 17 decembrie, poetul era încă urmărit pentru acuzația adusă de către D. Petrino, dar judecătorul care se ocupa de cazul înaintat la Parchet, a făcut o declarație prin care a spus că „nu este loc de urmare”, așa că Mihai Eminescu, în anul 1877 a ajuns să facă parte din redacția ziarului Timpul, acolo unde a ajuns să fie redactorul șef al ziarului, în 1880.

Din anul 1877, acesta a ajuns în București, acolo unde a reușit să scrie extraordinarele poeme, precum „Scrisorile” și vestitul Luceafărul, dar și având postul de redactor, tot la ziarul Timpul, stând în această poziție până în anul 1883.

Anul 1883 a fost unul nefast pentru poet, mai exact în prima parte a anului, unde a fost din păcate, internat în spital din cauza problemelor de sănătate.

Moartea poetului

În data de 23 iunie, din cauza problemelor de sănătate, Eminescu nu se afla într-o stare mentală foarte bună, iar la puțin timp după ce s-a instalat alienarea mintală, mai exact pe 28 iunie, boala s-a a luat o turnură agresivă. Din cauza problemelor care se presepuneau că sunt de latură mintală, acesta a fost internat în sanatoriul doctorului Șutu, unde a primit un diagnostic nu tocmai favorabil, cel de „manie acută”, mai exact psihoză maniaco-depresivă, conform părerii criticului Nicolae Manolescu.

Nu după mult timp, în anul 1883, acesta a fost transferat către Viena, în data de 20 octombrie, unde a fost internat din nou intr-un sanatoriu, dar de data asta la Oberdöbling. Eminescu a stat internat în sanatoriu mai bine de un an, an în care și tatăl lui, în data de 8 ianuarie a plecat dintre cei vii, murind la Ipotești. După moartea tatălui său, poetul și-a scris dorința să se reîntoarcă pe meleagurile natale, dar în data de 26 februarie i-a fost recomandată o călătorie, de către Doctorul Obersteiner, prin Italia.

Tot în timpul în care Eminescu se afla pe meleagurile austrieci, și fratele său a murit, tot la Ipotești, după ce s-a sinucis prin împușcare, în data de 7 martie a anului respectiv. Poetul nostru s-a reîntors în țară în data de 27 de martie, în orașul București și a fost așteptat de către multe personalități și critici atunci când a ajuns cu trenul în gară.

În anul 1888, după ce a fost internat de mai multe ori în spital în țară, mai exact în anul 1884 în „Spitalul Sfântul Spiridon din Iași”, după care în anul 1887 s-a reîntors în același spital, s-a mutat înapoi pe tărâmurile părintești, în Botoșani. Tot în anul 1888 a fost anul în care poetul a decis să își pună la punct toate lucrările nefinalizate și tot în același an și-a schimbat definitiv domiciliul, mutându-se din nou în București, după recomandările făcute de Veronica Micle, femeie cu care a avut o relație frumoasă de dragoste.

În data de 15 iunie 1889, marele nostru poet aflat în casa de sănătate a doctorului Șuțu, s-a stins în jurul orei 4. Anunțul a fost dat de către Ziarul Românul, unde a fost anunțat cu tristețe că „Eminescu nu mai este”. Înmormântarea poetului a fost una tristă, trupul neînsuflețit al prozatorului fiind depus în biserica Sf. Gheorghe, apoi urmând ca, cortegiul funerar să treacă pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și în final, la cimitirul Șerban Vodă, astăzi numit Bellu.

George Călinescu a oferit o declarație în scris în urma nefericitului eveniment:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale