Literatură

Mihók Tamás, biocharia. Ritual Ecolatru

Mihók Tamás, biocharia. Ritual Ecolatru

După winrar de tot și cuticular, Mihók Tamás revine cu o nouă carte, biocharia. Ritual Ecolatru Editura Fractalia, 2020. Schimbă astfel traiectoria precedentă, acolo unde scria poezie umanistă sau oricum despre umanitate, aici mi se pare că se declară un împătimit apărător al drepturilor animalelor și chiar face multe comparații între interacțiuni umane și cele animale. Nu la postumanism îl încadrează acest fapt, așa cum declara el însuși într-un interviu recent referindu-se la Postumanul, cartea lui Rosi Braidotti, ci mai degrabă ca un anti-umanist. În schimb acuză umanitatea de diverse fapte, acuză chiar sentimentele umane, pare că îi trezesc oareșce repulsie și chiar activează traume. Recurge la abilitatea sa (demonstrată în cărțile anterioare) de a formula construcții monumentale aclimatizate corespunzător, însă, aici totul ține de peisaj, de temperatură, de vietățile pe care natura le găzduiește. Într-adevăr ca orice apărător și iubitor al animalelor, dar anti-umanist, ideologie filosofică la care aderă și Rosi Braidotti (ea se și explică, exemplifică, teoretizează). E dificil să aplici astfel de teorii contrastante poeziei, pentru că ele riscă surparea sau lezarea a ceva, diverse aversiuni. Care este valoarea unui om în poezia pe care o scrie acum și aici Mihók Tamás, așa cum oamenii se înmulțesc, tot la fel și peștii prin icre, cam asta ne transmite, și apoi erorile (sarcinile nadorite) nu sunt treaba masculilor pești, nu? Doar depunerea icrelor.

Judec dintr-o perspectivă feministă asumată, sunt anumite versuri care lasă să se interpreteze și să se înțeleagă o anumită doză de violență, resemnare, repulsie față de o femeie care iese din câteva cuvinte (lirice). Nu pun la îndoială estetismul, aici pun la îndoială ideologia, aplicată în avantajul afirmării unei masculinități (despre care nu știu dacă nu s-ar cuveni redefinită). Cartea este un elogiu adus relației heterosexuale funcționale, dar asta numai și numai până când intervine un al treilea element (nedorit). Și se vor aplica toate tehnicile de subminare a acestui nou element pentru determinarea de a se renunța la posibilitatea de apariție a unui al treilea corp. Libertatea de a alege, iată, în slujba ființelor umane. Transcrie trauma căutând ajutor și vindecare în inima naturii. Și pare că reușește. Comuniunea omului cu natura pare să-i reușească mai degrabă decât aceea cu alt om.

Dragostea din biocharia este bolnavă, un tranșeu care nu se mai termină, un spațiu hedonist, dar care se inhibă în calea evenimentelor neprevăzute. Se frâng emoții pe măsură ce spațiile se deschid și distanța se mărește, intervin culori și forme ale plantelor, balustradele apartamentului, talpa care rezistă în echilibru, dansul femeii în fața iubitului ei. Există 3 grupaje de poeme care compun ecosistemul acestei cărți: „danț glacial”; „extrasistola”; „terrarium tresviae”. O suită de momente romanțate și deopotrivă de nonpersonalizate poeme de dragoste. Nu am mai văzut niciodată atâta lipsă de emoție și deopotrivă atâta măiestrie a cuvintelor care să mimeze posibilitatea dezvoltării unor emoții. Oricum ecosistemul nu ar permite umanului să se lanseze ca forță și pericol de dominare a naturii. Aici există tendința de a ultrasolicita o teorie destul de improbabilă și contestată cu micile sale exagerări. Teoria că omenirea domină spațiul, plantele și animalele. Îmi pare că sacrificiile umane din acest volum nu comportă și nu cunosc nici măcar compasiunea. Sunt poeme despre nonpersoane care se ating ca niște oameni verificându-și abilitățile de vindecare sexuală. Reia minimalismul pe care îl lăsase în versurile din winrar de tot.

Trece prin chiar biografia sa rezumând vina, poate că vina este emoția care încearcă să se scuze aici prin tot felul de tertipuri care mai de care mai eco. Nu există mulțumesc aici, nu există îmi pare rău, nu există recunoștință. Obișnuită să citesc poezie care tratează probleme ale umanității și nu le neagă sau reneagă, aici m-am confruntat cu impresia că versurile nu duc neapărat undeva, par niște consemnări cărora, am spus, nu li se poate reproșa lirismul, dar nu li se pot aduce nici omagii, că a deschis o posibilă nouă cale în lirica prezentului, cum spune Andreea Pop, asta s-ar putea afirma, dar să vedem care sunt posibilitățile autosusținerii unei astfel de poezii. Cât impresionează ea și cât ascunde de fapt. Ce ar trebui să însemne poezia anti-umanistă? Un supliciu adus perpetuării speciei umane? Dacă asta ar însemna, atunci umanul forțat să se animalizeze, eradicând spiritul/ sufletul/ emoțiile și chiar rațiunea, insistând asupra împerecherii și a altor instincte imediate, intermediind nevoi primare, ei asta nu e chiar o poezie care să le convină oamenilor, nu? Sau cel puțin, nu celor conștienți că nu toate teoriile sunt pozitive și că nu toate adevărurile sunt valabile. Ecopoezia poate să rămână doar un moft, dacă nu lansează și un program în care să se explice care sunt efectele ei în mentalul colectiv, sau măcar în mentalul celor care citesc și nu au întâlnit sau asimilat corect noile teorii anti-umane. Se pot extrage repere totalitare de aici de un individualism care transcede relația? Mă întreb cum ar traduce Luce Irigaray versurile din biocharia.Ritual ecolatru. Îmi voi permite să consider acest volum de versuri un experiment poetic necesar și poate chiar vital. Este o carte de citit numai de către inițiații în Silvia Federici, Rosi Braidotti, Luce Irigaray, sau Michel Onfray, și numai în paralel cu aceste cărți.

Cartea biocharia. Ritual Ecolatru poate fi achiziționată de aici!