Mircea Eliade s-a bucurat de celebritate în perioada interbelică în România datorită literaturii sale. Mai jos sunt prezentate câteva aspecte ale prozei lui fantastice datorită cărora ne place atât de mult să îl citim.
Scriitorul s-a făcut remarcat la începuturile sale pe fondul publicării romanului, atât de exotic la vremea aceea, Maitreyi în anul 1933. Povestea de dragoste dintre Alan și Maitreyi cuprinde tragismul unor eroi ca Tristan și Isolda, pe lângă iubirea aceea mistuitoare dintre protagoniști, ce a atras foarte mult publicul român, a fost ineditul descris, lumea aceea aparte, feminitatea diferită, care îl devastase însăși pe personajul-narator. Dar opera literară a lui Mircea Eliade cucerește din ce în ce mai mult cu viitoarele sale apariții. Complexitatea, simbolistica, acțiunea, totul este aparte în literatura scriitorului, istoricului și filosofului religiilor.
Raportarea spirituală la artă a lui Mircea Eliade
Mircea Eliade a oferit o atenție sporită interpretării metafizice a artei și a semnificației ei în contextul societăților arhaice (tradiționale). În același timp, a fost interesat și de evoluția artei moderne, de care leagă receptivitatea sculpturii lui Brâncuși, revirimentul spiritual în arta post-romantică și redescoperirea primitivului la debutul secolului XX. Lega de personalitatea artistului o anume sensibilitate specifică prin intermediul sau datorită căreia „nu tratează cu pasivitate nici Cosmosul, nici inconștientul. Fără să ne spună direct, poate chiar fără să-și dea seama, artistul penetrează, uneori în mod primejdios, până în adâncurile lumii și propriei psyché”.* Iar prin asta se exprimă faptul că, pentru artist, toată realitatea omului modern (adevărurile, valorile, certitudinile sau credințele sale) devine relativă.
Astfel, opera artistului, poate fi considerată o expresie a unui inconștient colectiv al unei epoci anume. Iar ceea ce face artistului este asemănător cu ritualul omului arhaic sau religios pentru că operele sale sunt precum un canal de legătură între lumea zeilor și lumea omului. Prin procesul de creație, care imită procesul de creație divin (cum expune în Sacru și profan conceperea unui templu și a unei așezări arhaice, unde fiecare element în parte corespunde lumii zeilor) invocând și evocând o armonie supraumană/ divină precum o cosmologie, se „stabilește o armonie între macrocosmos (lume) și microcosmos (psyché, inconștient)”.*
Raportul dintre literatură și artă este fundamentat, susține Eliade, întâi pe identitate, pe un proces de creație, ambele integrează anumite elemente spirituale. Pentru el, fenomenul apariției și evoluției artei era unul dintre elementele esențial ale manifestării spirituale umane. În câteva opere de-ale sale explorează problema sincretismului artă-religie și este interesat de problema procesului de „desincretizare și desacralizare a artei moderne”, explorată în nuvelele Nouăsprezece trandafiri, Uniforme de general și Incognito la Büchenwald.
Personajele lui Mircea Eliade sunt preocupate de natura artei, sunt mereu în căutarea esenței actului creator artistic. Încearcă de fiecare dată să surprindă natura artei, ale cărei rădăcini se află undeva la originile religiei și magiei, toate aceste trei dimensiuni ale existenței umane te conduc către „lumea spiritului”. De exemplu, în Nouăsprezece trandafiri, spectacolul dramatic devine o cale de mântuire. Mircea Eliade se „salvează” tendinței epocii sale de a aduce o interpretare materialistă, marxistă, freudiană artei, asemenea unuia ca Antonin Artaud (regizor) explorează acest sincretism original al artei, religiei și magiei.
Mircea Eliade și dimensiunea fantastică
Despre fantastic s-au spus multe, pot fi luate în considerare delimitările făcute de George Călinescu (susținea că este comparabil cu poezia), care spune că este greu de delimitat. Fantasticul are o multitudine de aspecte pe care le înglobează și implică, iar asta face greu de determinat limitele și de stabilit o definiție. Marcel Brion spune că în vederea stabilirii unei definiții trebuie avut în vedere faptul că, în general, înglobează un „element terifiant, prezența unei angoase ce scandalizează prin manifestarea ei imaginea noastră cotidiană asupra realității obiective”.*
În vederea determinării conceptului de fantastic trebuie avută în vedere diferența dintre feeric și fantasticul terifiant, potrivit lui Roger Caillois „Feericul e un univers miraculos care i se suprapune lumii reale fără (…) să-i pricinuiască vreo pagubă sau să-i distrugă coerența. Fantasticul, dimpotrivă, vădește o amenințare, o rupere insolită, aproape insuportabilă, în lumea reală.”* Înțelegem că prezența elementelor supranaturale în proza fantastică nu este integrabilă, reprezintă o excepție, este o abatere de la normalitate. Apariția fantasticului are loc într-o lume reală de unde „imposibilul e prin definiție izgonit” (același*). În proza fantastică ne aflăm între limitele realității pe care o cunoaștem, feeria de la bun început ne spune că e un pact ficțional cu o metarealitate.
Urmând această regulă a fantasticului terifiant, se poate admite că aici se integrează opera fantastică Domnișoara Christina (publicată de Mircea Eliade în 1936, proză datorită căreia scriitorul devine ținta atacurilor lui N. Georgescu-Cocoș, pe fondul precocității sexuale a Siminei, Mircea Eliade este acuzat de pornografie). Aici se apropie cel mai mult de atmosfera pe care o identifica Lovecraft drept specifică literaturii fantastice în lucrarea sa teoretică, Nașterea povestirii fantastice, marele scriitor de proză fantastică remarca predilecția din cele mai vechi timpuri pentru trăsăturile fantastice, precum „morbid, frica, îngrozitorul și macabrul”.*
Încă de la începutul carierei sale de scriitor, cu romanul Lumina ce se stinge din 1934, se anunță talentul acestuia, este primul autor român care folosește monologul interior și tot în acest roman răzbate o primă influență a spiritului inovator literar al unuia dintre cdi mai importanți scriitori ai secolului XX, James Joyce. Opera a fost scrisă în perioada șederii lui în India, iar subiectul acestuia privește întâlnirea dintre aceste două culturi diferite. Personajul principal, Cesare, experimentează o trăire ezoterică într-o bibliotecă. Un episod care îl schimbă definitiv, datorită căruia propriul destin capătă o altă dimensiune, devine „un căutător de semnificații”∗.
Opera fantastică a lui Mircea Eliade se caracterizează prin faptul că integrează sacrul în profan, ceea ce am putea numi miracol. Scriitorul creează universuri în care își exprimă convingerea că există o față ascunsă a lucrurilor, miracolul este o manifestare a sacrului camuflată (numită de Eliade „dialectica disimulării sacrului în profan”). Scria în jurnalul său „această dialectică a camuflajului este infinit mai vastă și merge mai departe decât tot ceea ce am putut spune despre acest subiect până în prezent. «Misterul măștii» este la baza unei întregi metafizici, căci el este chiar misterul condiției umane”*.
Fețe ale camuflării sacrului în profan
Această camuflare despre care vorbește Eliade este, poate cel mai vizibilă, în lungul, complexul și minunatul roman „Noaptea de sânziene”, ce pare să fie aproape unicul procedeu de construcție al personajelor. Fiecare în parte avea o enigmă în sine prin care putea să se manifeste în realitatea celorlalți. De la Ștefan Viziru până la Vădastra. Fiecare în parte se desfășoară parcă în atemporalitate. Ștefan se sustrage timpului profan prin intermediul camerei Sambô, acesta se împarte între Ioana și Ileana, prima, soția lui pe care o pierde, împreună cu fiul lor, de parcă aceștia nu putea rămâne să asiste la destrămarea lumii din cauza războiului. Ileana este năluca pe care o caută și pe care o găsește doar pentru a putea muri împreună.
Romanul are o încărcătură simbolică aparte, fiecare element în parte poartă dualitatea temporală sacru-profan. Războiul este portretizarea realității strivitoare, rutina care sau neașteptatul în egală măsură, din cauza cărora nu poți să meditezi asupra propriei tale deveniri. Prin intermediul acesteia va opune concretul lipsit de semnificație cu dimensiunea filosofică și sacră a vieții. Războiul înglobează factorii care condiționează ființa umană (fiziologie, ereditate, mediu social, ideologia, spiritul epocii sale – vezi Gh. Glodeanu, p. 34).
Temporalitate: timp sacru și timp profan
Sacralitatea lumii pentru Mircea Eliade se află în strânsă legătură cu originile existenței umane. Sacrul fiind nucleul prim existențial iar îndepărtarea de el implică o desacralizare a existenței umane. Timpul sacru în totalitate este cel al nașterii lumii. Însă, desacralizarea nu este totală, de aceea pot exista anumite manifestări sacre chiar și în inima celor mai banale evenimente cotidiene. Aceste camuflări ale sacrului pot fi foarte bine observate în operele: Adio, Podul, Pe strada Mântuleasa… în care se întrezăresc căile către lumea sacră, către un timp pur. În Adio avem două lumi față în față, scena și publicul. Pe scenă performează niște oameni ce aparțin unei lumi sacre, al căror mesaj nu ajunge la public pentru că folosesc cuvinte de neînțeles pentru profani (oamenii din public).
Sursa: elefant.ro
Jocul lor teatral are scopul de a resacraliza lumea, fapt pentru care sunt puși în postura de a retrăi întreaga istorie a religiei. Efortul lor, totuși, pare să fie în van, pentru că, în ciuda faptului că „în aparență vorbesc același limbaj”, spectatorii, nu pot înțelege mesajul actorilor. Iar cuvântul „adio” are altă semnificație, prin intermediul lui, Eliade, face referire la faptul că după creație, după cosmogoniei creatorul se ascunde, nu se mai arată oamenilor. Un demers prin care se încearcă vindecarea lumii pentru că timpul în care se află întreaga societate occidentală (inclusiv spectatorii) este „cel de după 1880-1888, când Nietzsche a proclamat moartea lui Dumnezeu, eveniment ce echivalează cu lăsarea cortinei peste întreaga istorie a religiilor”.★
Pentru a înțelege mesajul lui Mircea Eliade complet cititorul trebuie să se implice în mod activ, să dețină multe informații din multe sectoare. Pe lângă mitologie și filosofie face trimiteri către multe texte religioase. De exemplu, pentru proza Pe strada Mântuleasa face apel la filosofia indiană, locotenentul citise Upanishadele, iar pe baza informațiilor de acolo începe să fie preocupat de problemele esențiale ale existenței umane, face referire și la Atman (absolutul subiectiv în Veda), căruia i se alătură/opune Brahman (absolutul obiectiv). De aici, Eliade, începe o expunere serioasă a ideii de ritual ca modalitate de cunoaștere, de care leagă problema identității dintre Atman și Brahman – absolutul subiectiv fiind etern, depășește limitele existenței umane. Locotenentul va face din propria existență (alături de cei doi studenți) un ritual:
„V-am spus că existența lor se desfășoară pe un plan înalt, aș îndrăzni să-l numesc metafizic, teologic. Căci, în fond, ce caută tinerii aceștia, dacă nu realitatea ultimă, care pentru noi, oamenii, e aburită, camuflată sub atâtea iluzii și erori? O caută și, aș îndrăzni să adaug, uneori o găsesc.” Mircea Eliade citat de Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1993, p. 85.
În această scurtă proză se regăsesc cele mai importante teme de gândire ale scriitorului. Preluate și în La umbra unui crin, unde Valentin Iconaru vrea să atingă iluminarea. Personajul încearcă să redescopere acea comuniune primordială dintre om și natură. Această integrare esențială în Univers are un caracter ritualic, Iconaru trebuie să fie inițiat pentru a înțelege semnificația spirituală a plantelor și a lumii în general.
Paradisul
Personajele prozei fantastice a lui Mircea Eliade încearcă să acceadă o altă lume în care existența umană își atinge întregul său potențial. Accederea la Paradis este de fapt o sustragere din timpul înțeles ca istoricitate în timpul sacru, înțeles ca libertate pentru că în el sunt abolite toate limitele omului. În proza lui Mircea Eliade această evadare din Istorie implică aproape de fiecare dată o pătrundere într-un spațiu paradisiac. Foarte vizibil este în Șarpele, Secretul doctorului Honigberger și în Noaptea de Sânziene.
În romanul Noaptea de Sânziene Mircea Eliade se folosește în principal de mitul Sânzienelor, de noaptea de 23 iunie în care natura atinge culmea „forțelor sale germinative”. După acest apogeu totul intră în declin, de aceea este un moment crucial, este momentul în care se deschid cerurile. Abolirea timpului istoric este depășirea condiției umane.∗ Ieșirea din timp se poate face prin multe modalități, în viziunea lui, arta este una dintre modalitățile prin care te poți sustrage Istoriei. Ștefan Viziru este portretizarea condiției omului modern, care încearcă să se sustragă istoriei, dar care eșuează, soția și fiul sunt victime ale războiului. Acesta spune că pictează în camera închiriată, dar o altfel de pictură, mentală.
Mircea Eliade subliniază foarte bine camuflarea fantasticului în cotidian. Omul este în luptă cu sine și cu lumea, trebuie să își permită să aibă acces la această parte nevăzută a lumii, dar trebuie să facă față capcanelor istoriei. Paradisul este văzut ca un mod de raportare la realitatea cunoscută de toți, este o stare, mai puțin un spațiu în sine.
Opere literare Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene, Huliganii, Întoarcerea din Rai, Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Șarpele, Pe strada Mântuleasa, Nopți la Serampore, Nouăsprezece trandafiri, La țigănci etc..
Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărților:
Gabriel Badea în Arta modernă ca artă a memoriei: Eliade și Borges, Editura Universității din București, 2015;
Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1993.
Note de subsol
*Mircea Eliade citat de Gabriel Badea în Arta modernă ca artă a memoriei: Eliade și Borges, Editura Universității din București, 2015, p. 43;
*Idem;
*Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1993, p. 8;
*Roger Caillois citat de Gheorghe Glodeanu în op. Cit., p. 9;
*Gheorghe Glodeanu în op. cit., p. 13;
*Ibidem, p. 28;
*Mircea Eliade citat de Gheorghe Glodeanu în op. Cit., p. 29;
★Gh. Glodeanu, op. Cit., p. 82;
∗ Ibidem, pp. 113-115.
