Home > Cultură > Celebrități > Mircea Eliade și Memoriile (1907-1960). Iubirea și destinul de mare gânditor și scriitor
Celebrități Cultură Istorie

Mircea Eliade și Memoriile (1907-1960). Iubirea și destinul de mare gânditor și scriitor

Mircea Eliade și Jurnalul

Să descoperim mai multe despre maestrul prozei fantastice românești și creatorul catedrei de studii de religie și filosofie orientală din România.

Mircea Eliade este una dintre cele mai importante personalități ale țării noastre, un veritabil intelectual care a explorat multe domenii de cercetare. Cu o formare de istoric al religiilor, acesta a absolvit pentru prima dată Facultatea de Filosofie în România cu o lucrare despre filosofia Renașterii și apoi doctoratul cu o teză despre gândirea și practicile yoga. Mai apoi a continuat cu studiile la Calcutta, în India, unde se specializează în cercetarea filosofiei indiene. Învață sanscrita, aprofundează tehnicile și învățăturile Yoga cu Surendranath Dasgupta. Pe baza acestei experiențe va scrie și cunoscutul său roman Maitreyi.

Figura lui Mircea Eliade este una dintre cele mai marcante din cultura noastră datorită caracterului său exponențial. A studiat și scris pe parcursul întregii sale vieți, este un exemplu pentru mulți dintre noi. Citirea Memoriilor și jurnalelor sale (Jurnal portughez sau însemnările descoperite mai târziu după moartea sa) ne ajută să ne creăm o imagine de ansamblu asupra scriitorului, a istoricului și filosofului religiilor sau asupra filosofului culturii care a fost Mircea Eliade. Înțelegem din sacrificiile pe care le-a făcut, determinarea și implicarea sa totală.

Când și când redeschid Memoriile (1907-1960) sale și intru în lumea României interbelice, mă conectez cu acea efervescență culturală, perioada în care era convins că destinul generației sale nu va fi unul politic (precum al generației războiului), credea că destinul ei urma să fie unul exclusiv cultural. Generația lui era cea capabilă să ofere un răspuns întrebării, dacă „suntem sau nu capabili de o cultură majoră – sau suntem condamnați să producem, ca până în 1916, o cultură de tip provincial, traversează meteoric, la răstimpuri, de genii solitare ca Eminescu, Hașdeu, Iorga?”.

Mircea Eliade și Memoriile (1907-1960). Iubirea și destinul de mare gânditor și scriitor

Când începi să citești minunatul volum de Memorii (1907-1960), pe care autorul le-a scris în ultimele două decenii din viață, lumea interbelică se derulează fantastic, mai departe de cele două coperți. Scriitorul, de data aceasta, a reușit să surprindă în cuvinte frumoase deceniile care l-au format, perioada fabuloasă pe care a petrecut-o în România alături de alți mari intelectuali români precum Emil Cioran, Sorana Țopa, Mihail Sebastian sau Haig Acterian, Marietta Sadova și nu în ultimul rând povestea de dragoste dintre el și Nina Mareș-Eliade. Apoi ne prezintă anii exilului său în străinătate, perioada franceză în care o întâlnește pe Christinel Eliade (fostă Cotescu).

Primele amintiri și prima trăire a unei epifanii

Mircea Eliade începe să își prezinte viața pornind de la primele sale amintiri pe care le avea din copilărie. Cartea lui de memorii debutează cu prezentarea modului în care familia lui (tatăl) a preluat numele de Eliade. Ne spune că tatăl său era moldovean din Tecuci, iar numele său era inițial Ieremia, l-a schimbat în Eliade ca un omagiu adus marelui intelectual Ion Heliade Rădulescu: „N-am știut niciodată de ce tata și unchiul Costică și-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălalt frate s-a încăpățânat să rămână Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admirație pentru Eliade-Rădulescu.”*

Povestește succint atmosfera familiei sale, trecând în revistă câteva episoade sau detalii legate de ceilalți membrii ai familiei Ieremia. Dar, după numai câteva pagini, deja ne vorbește despre experiența lui cu dimensiunea sacră a existenței noastre. o scenă descrisă admirabil de cel care ne face să nu ne mai dezlipim de proza lui fantastică. O imagine întipărită în memoria lui adânc, o întâmplare desprinsă parcă de realitatea noastră pe care a trăit-o la vârsta de „patru sau cinci ani” când se afla cu bunicul său pe Strada Mare din Tecuci. Atunci timpul s-a oprit și lumea a început să se miște diferit:

„am zărit, printre pantalonii și rochiile care înaintau la gale, la căderea serii, pe Strada Mare, o fetiță cam de vârsta mea, purtată și ea de mână de un bunic. Ne-am privit amândoi, adânc în ochi, și, după ce a trecut, m-am întors s-o mai privesc, și am văzut că întorsese capul și se privise. Au trecut așa câteva clipe, până ce bunicii ne-au tras pe fiecare după sine.” Mircea Eliade în Memorii… vezi note de subsol, p. 11.

O întâlnire care nu pare să fie atât de importantă, dar care pentru copilul de atunci și pentru adultul de mai târziu va deveni o adevărată de temă de gândire. Datorită acestei întâmplări leg mult mai bine trăirea și credința sa personală cu istoricul și filosoful religiilor. Nu pot să nu alătur teoria sa din Sacru și profan unde vorbește despre un timp și un spațiu distincte.

Mircea Eliade și Memoriile (1907-1960). Iubirea și destinul de mare gânditor și scriitor

Pun în legătura faptul că, așa cum spune Eliade, timpul și spațiul, pentru omul religios, nu sunt omogene, iar aici exemplifică prin sărbătorile religioase, acel timp care devine sacru, în care este readus în prezent un timp mitic, este o perioadă în care lumea este reintegrată în timpul primordial, pur în care omul reușește să atingă acea stare de sfințenie originară (pe care creștinii simt că o trăiesc an de an în perioada Sărbătorilor pascale). Are loc o schimbare, așa cum a trăi-o atunci, după cum scria:

„Simțeam doar că se întâmplase ceva extraordinar și hotărâtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea am descoperit că mi-era destul să evoc imaginea din Strada Mare, ca să mă simt lunecând într-o beatitudine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungii indefinit (…) Simțeam cum tot trupul se adună într-un fior cald, apoi încremenește și, în clipa următoare, totul dispare în jurul meu; rămâneam suspendat ca într-un suspin nefiresc, prelungit la infinit. Ani de zile, imaginea fetiței de pe Strada Mare a fost ca un fel de talisman secret, căci îmi îngăduia să mă refugiez instantaneu în fragmentul acela de timp incomparabil”. Mircea Eliade în op.cit., p. 11.

O amintire care devine prezentă, vie și revelatorie de fiecare dată când este retrăită în memorie. Epifania, starea aceea despre care scria în același tratat, oferind conceptul de hierofanie. Cuvânt format din termenii grecești hieros care se traduce prin „sacru” şi phainein care se traduce prin „revelat”, prin hierofanie se face referire la manifestarea sacrului în profan, la posibilitatea de a te raporta diferit la lume și la interiorul ființei umane). Nu avem cum să nu ne gândim la legătura intimă dintre el și spiritualitatea sau credințele de natură religioasă, înțelegem diferit afirmația sa în care spunea că nu are încredere în oamenii care nu cred în nimic.

Pătrunderea în acest timp și spațiu nedefinit este amintită și în Noaptea de Sânziene, în care, personajul său principal, Ștefan Viziru, povestește de o întâmplare tot din timpul copilăriei sale. Descrie o anumită cameră Sambo, în care ar fi simțit că totul se desfășoară diferit. Romanul în sine vorbește despre timpul sacru, face referire la noaptea în care, spune mitologia română, cerurile se deschid.

„Storurile erau lăsate și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce, mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile și lăzi, și coșuri cu hârtii și jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambo. Am înțeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați – există un spațiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita toată viața. Nu știu de unde izvora acea beatitudinea fără nume. Mircea Eliade, Noaptea de sânziene, Univers enciclopedic Bucureşti, 1999, p. 76.

În anul 1928 ziarul Cuvântul era ținuta pe linia de plutire cu greu de Nae Ionescu, potrivit lui Eliade, profesorul său era singurul redactor. Scria articole în locul colegilor săi. Nae Ionescu este cel care l-a încurajat și ajutat să studieze filosofia indiană, datorită lui și Mircea Vulcănescu a reușit să plece în India. Suma de bani necesară obținerii vizei engleze, de 100 de lire, a împrumutat-de la unchiul său Mitache. Reușita i-a fost conferită de faptul că a putut face schimb de locuri cu Mircea Vulcănescu, acesta din urmă era secretarul secției românești YMCA, iar, pentru că el nu dorea să participe la congres l-a delegat pe Mircea Eliade în locul său.

Nae Ionescu, obținerea bursei de studii în India și Dasgupta

Ajuns în India se urmează atent sfaturile lui Dasgupta, se cazează unde îi indică el și își cumpără exact manualele și dicționarele propuse de el. Mai apoi se apucă intensiv de învățat cu o trudă care îl va impresiona pe Dasgupta. Prin intermediul lui ajunge să îl cunoască pe un cnocaut maharajah care îi va oferi o bursă de 90 de rupii pentru a-și continua studiile. O sumă care îi va permite să își cumpere cărți, haine și să călătorească, însă bursa nu îi va fi oferită pe toată perioada șederii sale în India. După moartea maharajahului va mai primi bursa din partea fiului său încă 6 luni pentru că lăsase multe datorii în urmă. Eliade spune că nu a fost o schimbare dramatică, avusese timp să se adapteze și plătea într-un ashram din Himalaya mai puțin de o rupie pe an.

După puțin timp primește și bursa din țară pentru 5 luni de zile, cu ajutorul acestei sume reușește să viziteze mai multe locuri importante din India. În septembrie 1929 îl întâlnește, tot prin intermediul Dasgupta pe Rabindranath Tagore. Despre care scrie că nu își „pierdea timpul, era întotdeauna prezent, ca și cum orice obiect, orice fapt e o continuă «creație». Când nu medita sau scria, compunea melodii (era pe atunci autorul a vreo 3 000 de cântece), picta sau stătea de vorbă cu prietenii și cei care veneau să-l vadă, așa cum nu se mai stă de vorbă cu prietenii și cei care veneau să-l vadă, așa cum nu se mai stă de vorbă în societățile moderne: ca și cum ar fi trăit o continuă revelație.”*

Mircea Eliade și Memoriile (1907-1960). Iubirea și destinul de mare gânditor și scriitor

În paginile memoriilor regăsim și câteva referiri la Maitreyi, o relație de care leagă procesul de creație și acțiunea romanului Lumina ce se stinge, o carte nu foarte bine primită de criticii români. Doar Ion Biberi aprecia că era primul roman românesc în care se folosea monologul interior și în care se putea distinge influența lui James Joyce. Despre roman spune că avea în sine misterul care se insinua în realitatea lui, în care, fără să vrea, se îndrăgostise de Maitreyi alături de care lucra în bibliotecă, îl traducea pe Tagore, învăța bengaleză și îi preda franceza. Fără să își dea seama „dragostea a crescut și s-a împlinit așa cum îi era destinul”.

Întoarcerea din Rai, Sorana Țopa și Nina Mareș

Despre perioada aceasta vieții Mircea Eliade ne povestește fără ocolișuri și fără să ofere scuze. O întâlnise pe Nina Mareș, pe atunci iubita lui Mihail Sebastian, în cadrul grupului Criterion în a treia seară de Crăciun. Când, la petrecere, Mircea Eliade o observă diferit în atmosfera aceea pe când toți se adunaseră într-un loc. Moment în care se apropie mai mult de ea și îi cuprinde mâinile între ale sale.

„Nu înțeleg de ce i-am privit mâinile și mi s-au părut foarte mici. I le-am luat în mâinile mele. Degetele erau atât de mici și delicate, încât păreau degete de copil. Nu mă înduram să-i las mâinile. Nina zâmbea încurcată – și unii din prieteni ne priveau curioși. Ca și alți câțiva prieteni, Nina știa de Sorana. Adesea, la «Cuvântul» sau în odăița ei, unde urcam cu Mihail Sebastian ca să bem o cafea, le mărturisisem cât de dificilă poate fi Sorana, și ei mă consolau, amuzându-se totodată.” Mircea Eliade, Memorii…, p. 244.

Un gest inexplicabil urmat de alte fapte la fel de afectuoase și inexplicabile pentru Eliade. Care își continuă mărturisirea, spunând că în aceeași seară o condusese acasă și o sărutase. În ciuda faptului că o iubea pe Sorana și a prieteniei sale cu Mihail Sebastian. Chiar dacă ajuns în mansardă și-a promis că nu o va mai revedea, în aceeași seară au cinat și au fost la cinematograf. De revelion a păstrat din nou aceeași distanță cuvenită, purtându-se ca un adevărat prieten.

După publicarea romanului Maitreyi, premiat, scriitorul începe să scrie Întoarcerea din Rai, un roman al cărui protagonist era îndrăgostit de două femei. Sorana Țopa îl întreabă despre ce scrie, după lumi de zile în care reușise să se împartă între cele două, îi spune subiectul cărții. Aceasta bănuiește deja realitatea, pe parcursul iernii încercând să afle mai multe despre Nina. Alegerea nu a fost ușoară în ciuda faptului că a vrut de mai multe ori să se despartă de Sorana pentru că se chinuiau prea mult reciproc, după spunea chiar el.

Mircea Eliade și Memoriile (1907-1960). Iubirea și destinul de mare gânditor și scriitor

Nina Mareș avea o poveste de viață complicată, fusese căsătorită și divorțase pentru a se căsători cu un locotenent de care se îndrăgostise. Însă, colegii săi creează o situație prin care îl căsătoresc cu o altă femeie. La aflarea veștii Nina Mareș are o cădere nervoasă și durează patru luni de zile până se reface, fiind internată și în spital. Locotenentul a divorțat în cele din urmă, dar pentru ea era foarte târziu. Mult timp nu a mai putut iubi pe nimeni până la Eliade. Care, pentru a nu se sinucide se căsătorește cu ea.

Dorind să se despartă de amândouă, scriitorul, se pregătește să îi spună decizia ei. Se aflau în camera de la etajul 7, unde locuia Nina, iar, în timp ce îi explica decizia lui, aceasta se apropia din ce în ce mai mult de fereastră, pregătită să sară. Eliade și-a amintit atunci întreaga ei viață pentru a doua oară iubirea ei se pierdea și, spune scriitorul, degeaba ar fi revenit „peste câteva zile, încărcat cu flori și cu daruri” pentru că i-ar fi spus, precum locotenentului, că nu îl mai poate iubi. Căsătoria lor nu a fost primită bine de familia Eliade, mult timp au refuzat să îi vorbească.

Mircea Eliade și Nina Mareș

Alături de Nina Eliade scriitorul s-a bucurat de o perioadă efervescentă din punct de vedere creator. Aceasta i-a fost un sprijin de nădejde, de parcă ar fi intuit că soțul ei își propusese să salveze iubirea aceea care se născuse în ea. Era devotată, înțelegea faima de care se bucura, în rândul femeilor mai ales. Răspundea numai ea la telefon și de fiecare dată transmitea mesajele, chiar dacă erau din partea admiratoarelor. Cu puțin timp înainte ca Eliade să plece în exil, anul 1944, Nina Eliade, s-a stins din viață din cauza unui cancer agresiv.

Domnișoara Christina – scandalul cu pornografia

După ce a publicat Huliganii, un roman care s-a bucurat de succes, scriitorul, pe perioada verii a început să lucreze la un roman scurt, Domnișoara Christina. O carte care s-a bucurat de multe aprecieri chiar înainte de a fi publicat, a fost bine primit de public și apreciat de critici, cu mici excepții. Mihail Sebastian a fost profund impresionat de arta scrierii și a descrierii lumii fantastice. Însă, cum Eliade intrase de puțin timp ca profesor la Universitate, au existat mai mulți detractori ce au folosit împotriva lui subiectul romanului cu atât de mare succes.

Printre detractori se număra și redactorul de la Neamul românesc, Georgescu-Cocoș, în scurt timp Domnișoara Christina devine ținta criticilor tuturor celor din redacție. Mircea Eliade notează că romanul său era citit de toți redactorii cu pixul roșu în mână. Aceștia se legau de precocitatea Siminei, nepoata Domnișoarei Christina (strigoiul care bântuia casa veche în care locuia alături de iubita lui pe timpul vacanței). Mai multe fragmente erau scoase din context și criticate datorită sexualității exacerbate fetiței de 10-11 ani. În realitate era vorba despre legătura pe care reușise să o creeze strigoiul cu Simina, prin intermediul căreia ajunge la Egor.

Prin urmare, maturitatea aceasta a fetiței se impregnează prin manifestarea spiritului strigoiului îndrăgostit de musafirul care îi va pune cap existenței nefirești. Dar, spune din nou autorul, nu era vorba despre precocitate sexuală sau de oricare alt fel, prin intermediul relației dintre cele două prezintă „o condiție absolut anormală, creată de corupția care rezulta din răsturnările legilor Firii. Îmi dădeam foarte bine seama de oroarea acestui personaj, dar tocmai asta voiam să arăt: că orice întoarcere împotriva Firii, într-o condiție paradoxală (o ființă „spirituală” comportându-se ca un trup viu) constituie un izvor de corupție pentru toți din jurul ei”.

Mircea Eliade și Memoriile (1907-1960). Iubirea și destinul de mare gânditor și scriitor

În iarna lui 1936 lucrurile încep să se complice mai mult, iar, câteva luni mai târziu în 1937, consecințele acestui scandal încep să se facă simțite cu adevărat. După ziua lui de naștere, publicarea altei proze fantastice, Șarpele și după apariția primelor volume din scrierile lui Hașdeu, îngrijite de el, Const. Kirițescu, pe atunci director general al Ministerului Instrucției Publice, publică în toată presa un comunicat prin care îi aducea la cunoștință rectorului Universității din București, că publicase anumite scrieri pornografice.

A urmat o perioadă efervescentă în care mai mulți apropiați, studenți, autori și intelectuali i-au luat apărarea. Scriitorul însuși a depus o plângere împotriva ministerului pentru calomnie, cerând despăgubiri de 1 leu ca simbol al nedreptății care i se făcuse. Amintește cum o studentă, Mariana Klein (după căsătorie devenită Șora) îi cerea lui Nae Ionescu să facă ceva pentru Mircea Eliade, atunci, fostul profesor i-a spus că nu mai are nicio îndoială în privința viitorului său, din moment ce trezise atât de mult devotament în studenții săi.

Scandalul avusese scopul de a-l alunga pe Eliade din Universitate, desigur a câștigat procesul, decanul Facultății de C. Rădulescu-Motru, a dat o mărturie în favoarea autorului. Însă, în primăvara anului 1938, A. Călinescu a devenit ministerul instrucției publice și a suspendat din oficiu toate procesele pe care le intentaseră toate cadrele didactice. Scriitorul nu a mai putut fi despăgubit cu acel 1 leu simbolic cerut. A fost un eveniment care anunța epoca în care nimeni numai era liber să facă ce își dorește.

Viața nouă începe în Franța și iubirea renaște datorită lui Christinel

În Paris i-a legătura cu intelectualii români stabiliți deja acolo și cu orientaliștii francezii, aici îi întâlnește pe Emil Cioran, Stephane Lupesco, George Georges Dumézil, Rene Grousset îi cunoaște pe indianiștii Louis Renou, Jean Filliozat, Paul Masson-Oursel etc.. Și tot aici redescoperă iubirea datorită lui Christinel, o tânără frumoasă care locuia la Paris de la vârsta de 6 ani. Se întâlnesc datorită lui Mihai Niculescu, un corespondent al Universul, care își scria p teză de doctorat în Jean Giraudoux.

Notează despre Christinel că „era blondă și avea ochi albaștri, dar, ca și Sibylle, își lăsa părul pe umeri. Prima imagine nu mi s-a șters de atunci din minte: râdea copilărește, și totuși tulburător de feminin, descoperindu-și toți dinții, înclinând puțin capul”. Cei doi se îndrăgostesc și, alături de ea, începe să se bucure de succesul operelor sale de istoria religiilor.

Note de subsol

* Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Humanitas, București, 2004, p. 10;
* Mircea Eliade, op.cit., p. 179;
♠ Mircea Eliade, op.cit., p. 320;
Mircea Eliade, op.cit., p. 415.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor