Literatură

Mirela Orban – Buzunare pentru răvașe netrimise

Mirela Orban, Buzunare pentru răvașe netrimise

La lectura mea de la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică, Bistrița, 16 octombrie 2020, a venit ca o mare surpriză poeta Mirela Orban pe care o cunoșteam doar din online, era un vânt care mătura frunzele și arunca scaunele, ploua ca în păturile tropicale, dar o ploaie rece, pe așa o vreme s-a avântat ea și mi-a dăruit cartea sa, Buzunare pentru răvașe netrimise, publicată la editura Colorama în anul 2017. Beneficiază de o prefață semnată de Emilia Poenaru Moldovan.

Mirela este în primul rând o estetă romantică, poetica supunerii e reprezentată cu brio aici, o plasare sub nivelul individului iubit, subalternare pe care o face cu toată voia. Implorări, grația unei femei care vine înspre energia masculină cu toată gingășia de care dispune și cheamă prin poeme care chiar seamănă cu niște răvașe netrimise, tot ce nu se mai poate spune între doi oameni se spune în versuri. Optica sa este orientate înspre răspunsul lui, cad și reproșuri, dar aici reproșurile nu sunt agresive, ai senzația că atingi un obiect extrem de sensibil, aceasta este cartea despre care vorbim. Contextualizează „mai bine rămân cu picioarele pe pământ/ și-ți împletesc un pulovăr cu multe buzunare/ pentru răvașele netrimise/ poate o să vii cnd frigul o să-ți amorțească amintirile/ și-o să vrei să-ți aduci aminte de tine/ sau când ți-o fi dor să bem un ceai răspicat din cana mea.”(Drumul până la tine e tot mai lung, p.12), când citim așa ceva la o femeie, știm că e de fapt o amăgire, e abia începutul, îndrăgostire de tiparul elastic, cineva care vine și pleacă și care plasează femeia pe planul secund. Lirica de resemnare se întâmplă chiar aici și acum.

Este și o bună peisagistă Mirela, asta din ce am putut să notez chiar pe cartea ei la lectură, creează ambient pentru dragoste, invocă materiale, obiecte, aduce cuvinte, dar pare că toate astea se întâmplă în spații în care ea se află singură și vorbind fără reacții din partea celui pe care îl vizează. Ne vorbește despre o poveste de dragoste toxică, despre sine și poezia sa, despre subminare și efectele sale, despre așteptare și dezavantajele care survin, ea imortalizează „locul/ în care ne-am atins ultima oară” (Te așteptam în feluri care mă uimeau, p.47).

Timpurile verbale ale poemelor sunt alternate, când prezent, când un imperfect. Se pare că modalitatea ei de scriere este pur intuitive, nu vedem sofisticheuri sau vreo imensă mașinărie de compoziție în spate, preocupată de estetism, caută, parcă cele mai simple cuvinte pe care le-ar căuta oricine ar vrea să scrie răvașe. Bilețele de amor. Aceste bilețele de amor, clasice, de un romantism classic, ne distanțează mult de era tehnologiei pe care o trăim acum, deci ea conturează o poveste de dragoste clasică. Cu răvășire și dezastru, cu entuziasm și speranță, cu promisiuni și cu intuiția că totuși odată și odată lucrurile se vor așeza. Mi se pare că aici n-a meritat miza slabă a liricii, dar este un tip de lirică de la care e bine că Mirela pornește ca să o poată dezvolta fără teama că vreun străjer nu o va înțelege (dacă nu o va înțelege sigur va căuta în dex) și apoi ne interesează mai mult și mai mult să urmărim evoluția acestei poete care promite foarte mult, sau cel puțin eu cred puternic în ea, și mai cred că merita să scrie mai mult decât atât, repet, propunându-și o miză comunicațională aici ea desființează miza poetică mai degrabă aș zice. În cadrul comunicări funcția poetică nu e necesară.

Își propune totuși să apostrofeze interlocutorul pentru anumite atitudini nocive, dar numai de la ea vom afla care sunt adevăratele probleme în poemul Încercare de atenuare a egocentrismului masculin. Cade sub vraja unui tipar masculine toxic, dar devine cumva dependent de ideea de a corecta sau schimba cee ace întâlnește nociv, iată că poezia Mirelei se duce către rolul de educare a genului masculin. Și dacă veți citi poemul veți observa că îl mustră pe cel căruia i se adresează.

Poezia Mirelei Orban în Buzunare pentru răvașe netrimise este o poezie de atitudine, cel puțin ia atitudine, se implică civic în probleme personale (ce paradox), dar nu cred că își dorește perpetuarea necazurilor în dreptul altor femei. Versurile ei atrag atenția asupra toxicității masculine, exact cum atrag atenția șerpii colorați în cele mai luxuriante jungle. Să nu ne fure ochii, deci peisajul. Dacă vrem să învățăm ceva de aici aceasta ar fi lecția de bază, nu există frumusețe fără adevăr, nu există adevăr fără iubire și nu există iubire fără de etică. Se pare că etica lipsește în acest cadru poetic pe care îl construiește cu tact, Mirela Orban. Ne bucură prezența ei pe scena liricii românești, sperăm că data viitoare ne va surprinde cu poeme ceva mai ample și mai consistente. Deocamdată ne-a oferit un ghid terapeutic pentru dramele amoroase, drame atât de dese. Avem nevoie de acest ghid.