Istorie

Mona Lisa, între mit și realitate

Mona Lisa, între mit și realitate
Credit imagine: FABRICE COFFRINI | AFP/Getty Images

Acest celebru portret a început să fie pictat fără îndoială la Florența, în jurul anului 1503. Se crede că este al Lisei Gherardini, soția unui comerciant florentin de pânze, pe nume Francesco del Giocondo – de unde și titlul alternativ al picturii, ”La Gioconda”. Cu toate acestea, Leonardo pare să fi terminat portretul în Franța, mai degrabă, decât să-l dea persoanei care l-a comandat. După moartea sa, pictura a intrat în colecția lui François I.

Istoria tabloului Mona Lisa este învăluită în mister. Printre aspectele care rămân încă neclare se numără identitatea exactă a celei care este pictată, cine a comandat portretul, cât timp a lucrat Leonardo la pictură,  pentru cât timp a păstrat-o pentru el și cum a ajuns să intre în colecția regală franceză.

Portretul ar fi putut fi pictat pentru a marca unul dintre cele două evenimente  – fie când Francesco del Giocondo și soția sa și-au cumpărat propria casă în 1503, fie când al doilea lor fiu, Andrea, s-a născut, în decembrie 1502, după moartea unei fiice, cu trei ani mai devreme, în 1499.

Voalul întunecat, diafan, care acoperă părul celebrei Mona Lisa este uneori considerat un voal de doliu. Însă interesant este că astfel de voaluri erau purtate în mod obișnuit de către doamne, ca semn al virtuții. Îmbrăcămintea ei este nu iese cu nimic în evidență. Nici mânecile galbene ale rochiei, nici rochia plisată, nici eșarfa așezată delicat pe umeri nu sunt semne care ar denota statutul aristocratic al familiei din care făcea parte.

Celebrul zâmbet al Monei Lisa este reprezentativ pentru faimoasa doamnă din Florența, în același mod în care ramurile de ienupăr o reprezintă pe Ginevra Benci, iar hermina o reprezintă pe Cecilia Gallerani în portretele aflate la Washington și respectiv, Cracovia. Este o reprezentare vizuală a ideii de fericire sugerată de cuvântul „gioconda” în italiană.

Leonardo a făcut din această noțiune de fericire motivul central al portretului său: această noțiune transformă lucrarea într-un ideal. Natura peisajului joacă, de asemenea, un rol foarte important. Distanța de mijloc, la același nivel cu pieptul celei care stă pe scaun în tablou, este prezentată în culori calde. În spate există un drum sinuos și un pod, spațiu care ar putea reprezenta tranziția dintre spațiul ocupat de Mona Lisa și planul îndepărtat,  acolo unde peisajul se transformă într-un spațiu sălbatic și nelocuit, plin de roci și de apă care se întinde până la orizont, pe care Leonardo l-a desenat inteligent la nivelul ochilor personajului principal.