Home > Cultură > Literatură > Moni Stănilă, O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni
Literatură Premium

Moni Stănilă, O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni

Moni Stănilă, O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni

Moni Stănilă s-a născut la Tomești, județul Timiș, 1978. A studiat teologie ortodoxă la Timișoara și Sibiu. A publicat jurnalul de convertire Iconostas (Graphe, 2007); volumele de poezie Postoi paravaz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009); Sagarmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015) și romanul Al 4-lea (Tracus Arte, 2013).

O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni, Editura Charmides, 2017, este cartea care impresionează prin forța sa de redare a solitudinii, a puterii morții, unde fiecare viață se trăiește mai mult sau mai puțin efemer, unde se întâmplă să se adune prieteni la un loc, dar niciodată această prietenie nu pare să acopere goluri, dimpotrivă, le umple până la refuz. O voce singură, își afirmă reflecțiile pe scena liricii contemporane: „Atingerile ajută depărtările. Cu cât/ mai aproape ți-e cineva, îl vrei mai departe” (p. 46).

Cotidianul de aici acoperă o gamă mare de probleme, dar cea universală pare să fie problema solitudinii, raportarea sinelui la ceilalți, la companii pe termen scurt, atitudini consumiste, imaginarul întunecat abordează moartea ca final de viață, punctul ultim, ca final de viață și de moarte, dacă se poate spune așa. Deci merge până la a forța ideea de end. Când totul se sfârșește și ce sens mai au toate cele întâmplate pe pământ, un aer eclesiastic umple scena lui Moni Stănilă.

Actanții ei nu sunt ființe eterne, asta și enervează și îngrozește, tot ce nu e pentru totdeauna începe să sâcâie, să provoace un conflict interior „seara îți întinzi rogojina exact în locul/ în care vrei/ să îți întinzi trupul” (p,11). Mistice sunt pe alocuri formațiunile poetice pe care le regăsim aici, și mi-a zburat gândul la poezia lui Constantin Virgil Bănescu și referințele lui la sufletul-trup, la moartea ca evadare și la o altă lume – o altă grădină și toată singurătatea și iubirea de acolo. Mi se par și aici notații lirice de o strălucire divină la Moni Stănilă. Nu te poți desprinde de poezia sa, ea vine din alte adâncimi, așa cum spunea Ioana Nicolaie despre romanul Cartea Reghinei într-o conversație pe Zoom. Cred că se afișează aici o profunzime atât de minunată pe care numai inițiații șamani o pot prinde foarte bine.

Ei bine, aici se fac și anumite afirmații despre femei, una singură mi-a atras atenția, și m-a și amuzat cumva pentru că e de un horror foarte sarcastic, nu știu dacă să iau afirmația de bună, sau pur și simplu să o las în conformitate cu o posibilă metaforizare : „Toate femeile de aici au păr de mort” (p.48) Cred totuși că Moni păstrează nota lumii subterane a cadavrelor ambulante, a femeilor zombie și de acolo și versul de mai sus, care de fapt înseamnă un întreg poem pe toată pagina.

Poemele lui Moni Stănilă sunt toate numerotate, se pare că secvențialitatea e redată și astfel în cifre de la 1 la 28, sau în cifre romane de la I la IX. Posibilitățile poeziei contemporane, oferă spațiul și simboluri diverse pentru a potența spectrul diversității sugestiei. Dumnezeu își are locul lui în versurile pe care le lecturăm, ca divinitate și scris cu majuscule în semn de respect și poate adulație, în orice caz ca o mărturisire a credinței în acest El invidiat acum de o lume din pricina apariției sale ca personaj în lirica unei poete de asemenea anvergură.

Recomand cu dragoste volumul de versuri al lui Moni Stănilă, O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni pentru că în marea de poeți români nu mai găsim poate lesne o așa apetență în lirică pentru cele ce sunt sacre, nemateriale, pentru preocupările spirituale, pentru ritualuri și reflecțiile de o luciditate ieșită din comun. Am convingerea că este un volum de poeme care lasă în urma sa anumite deprinderi pentru poezia românească că vocea sa se face auzită în mulțimea de voci umane. Că nu scrie poeme pentru sine, ci poeme pentru lume și pentru a alina o parte din angoasele sale, că vine din lumea tibetană, parcă și ne invită să vizităm câteva temple în care n-am pășit niciodată, credința și elementele sale benefice, structurile de bază și care întăresc în viața de zi cu zi orice om.

Ne reamintește ceea ce spun și musulmanii și tibetanii și ortodocșii, aceea că suntem ființe muritoare și că ceea ce facem acum unii pentru alții va rămâne consemnat, că restul va fi doar o trecere pe care nu o vom conștientiza-o. Că viața nu e o iluzie că ea se întâmplă sub genele noastre obosite. Că e atât de obositor să trăim încât rugăciunile noastre pentru prosperitate și zile au fost înlocuite cu rugăciuni de curmare a tuturor suferințelor. Poate că este o conversație mai lungă cu o divinitate în care noi de multe ori nu mai avem capacitatea să ne încredem. Așa că ne punem ranița în spate și mergem la lucru. Așa face cu noi Moni Stănilă, ne scutură, ne aduce în adevărul ei, ca să vedem și noi și ca să credem.

Citeste si