Literatură

Nicholas Ganz, Graffiti la feminin

Nicholas Ganz, Graffitti la feminin

Nicholas Ganz, Graffitti la feminin. Graffitti și artă stradală de pe cinci continente, cu peste 1200 de ilustrații color și traducere din limba engleză de Andra Matzal, Editura Hecate, 2015 este primul album de acest tip pe care am avut curajul să mi-l comand, pentru că eram interesată și de celelate forme de artă în care femeile de pe întreaga planetă excelează. Astfel că acest album mă pune la curent cu tot ce s-a întâmplat până să ajung să descopăr eu, cu tot ce s-a întâmplat și e relevant, desigur. Este omagiată opera stradală a peste 125 de femei incluzându-le pe Lady Pink (New York), Mickey (Amsterdam) și multe alte artiste în vogă și plină ascensiune, există de asemenea alături de fotografii comentariile lui Swoon și Nancy Mcdonald, așa că ne putem face o opinie pornind de la viziunea unor cunoscătoare ale domeniului, nu este un album și atât, este o carte de referință, un obiect dedicat celor care vor nu doar să vadă ci mai ales să înțeleagă.

Swoon cea care semnează Cuvânt-înainte pentru această carte copleșitor de artistică, dacă pot spune așa, (ai senzația că vizitezi toate formele de Graffitti în timp ce treci prin file) deplânge faptul că inclusiv în această formă de artă vizuală discriminearea de gen își face loc, contează, se pare, dacă ești bărbat sau femeie, femeile își fac loc mai greu. Extrem de dezinhibată, oferă exemple din viața sa ca să își sprijine astfel ideea de la care pornește această carte și mai ales ca să ne poată contura o hartă a evoluției ei. „Cu timpul, am început să primesc o tonă de atenție din cauza faptului că eram femeie, dar asta mă făcea să mă simt mai degrabă  alienată și obiectivată, oricum luată de sus de către unii și alții. „Ia te uită ce pot face fetele – nu-i așa că-I drăguț?” La naiba cu rahaturile astea. Nu-mi doream așa ceva.” (p.9)

Se pare, ca în literatură sau alte forme de artă, că receptarea a fost destul de greșită, că femeile nu au fost tocmai dreptățite și tocmai bine primite, este o artă care necesită spațiu stradal și se pare că acel spațiu îl ocupau în general bărbații, aflăm asta de la Nicholas Ganz, prefațator. Cartea de față de fapt este o încercare de recuperare a vizibilității femeilor în lumea graffitti. „Am împărțit tot materialul în două secțiuni, în funcție de stil și de perspectiva abordată: „graffitti” sau „artă stradală”. Graffittiul este deseori asociat cu literele și spray-ul, dar în cursul ultimilor ani au apărut multe forme emergente care au dus la îmbogățirea genului, cum ar fi stencilurile și stickerele, asimilate artei stradale.” (p.10) Și multe alte detallii care țin de formule de expunere și compoziție oferă Ganz.

Nancy McDonald are o intervenție remarcabilă aici Accentul feminine: experiența femeilor din graffitti, cu suișuri și coborâșuri, de unde aflăm că prin anii 1990 femeile erau foarte greu de găsit în această artă. Ea ne spune și despre diversele strategii de subminare a femeilor și de excludere pe care le folosesc cei din jurul lor, odată intrate în această rețea de artiști: „era evidentcă strategiile prin care femeile sunt excluse sau prin care este asigurată „absența în ciuda prezenței” sunt o realitate. Era clar și felul în care femeile recunosc aceste strategii, abordând tot felul de tactici pentru a le anula. (…) „Am făcut lucrări cu grupuri diferite pentru ca toată lumea să poată vedea că eu chiar desenez chestiile astea și că nu există niciun tip care le face pentru mine.” (pp.12-13)

Este necesară o viziune istorică integralistă asupra subiectului propus, este important contextualizarea, și este important să aflăm cât mai multe date exacte despre această formă de artă reprezentativă, că vrem sau nu să acceptă, o artă asociată cu huliganismul (cel puțin în România, nu foarte dezvoltată) și de aici o serie de interdicții de acoperire a zidurilor cu orice formă de conținut artistic (Bucureștiu este într-adevăr invadat de graffitti, sau mesaje). Dar aflăm așa: „ Graffittiul s-a născut în SUA și de-aici provin multe dintre cele mai influente creatoare de graffitti și artă stradală, inclusiv nume precum Lady Pink, Swoon, Claw, Miss17, Siloette și Aiko(Faile).(…) De cealaltă parte a țării, pe Coasta de Vest, s-a format o comunitate paralelă” (p.14). San Francisco a fost un centru important în anii 1990, scoțându-le la înaintare pe influenta Rubi Neri (alias Reminisce sau The Horse Lady), pe regretata Margaret Kikgallen (care a fost căsătorită cu celebrul artist Twist) și pe Grace. Evon Sue și Never au fost jucătoare de top pe scena graffittiului din L.A., cam prin 1998 (…)” (.p 14-15) Cuprinsă și Europa în această carte, nu e cuprinsă și România, și asta poate pentru că la noi nu s-au înscris voci de nivelul celor prezente în această carte, poate că există, dar nu la nivelul celor prezentate aici. Ei bine cred că este o adevărată provocare, mă întreb dacă de la realizarea acestei cărți, publicarea propriu zisă, 2015, România s-a racordat prin artiștii și artistele graffitti la nivelul celorlalte țări de pe diverse continente. Sper că da. Am citit cu drag, ca pe o provocare de la schimbarea perspectivei scrict filologice, înspre această zonă imaginative și vizuală, am avut răbdarea să parcurg tot conținutul, cred că este o carte pentru noi toți, indiferent de preocupări, aduce un plus oricărui spirit.