Nicoleta Marini, pseudonim al Nicoletei Mihai este profesoară la Colegiul Economic „Gheorghe Chițu”, Craiova – a debutat în anul 2002 cu volumul de versuri Eterna Primăvară, pentru ca în 2004 să-i apară un nou volum, Menuet pentru vioară. Timpul s-a ghemuit în corole (editura Brumar, 2020), înțeleg că este cea de-a treia carte de poeme a Nicoletei Marini și nu vine singură, ci însoțită de note critice pe coperta 4 din partea unor consacrați: Julien Caragea și Iulian Boldea.
Emoții, Călătorii și Carantină sunt cele trei segmente care alcătuiesc acest nou volum de poeme. Topicul îmi amintește de cartea Mirelei Orban Buzunare pentru răvașe netrimise (editura Colorama, 2017), percep aceeași poetică a victimizării și a chemării absentului, aceeași ipostază a femeii aflată în nevoie de salvare și salvator, dacă aș fi mai radicală aș chema acest tip de poezie, falic, o jelanie pentru ceea ce ar fi putut fi și nu se poate: „când m-ai îmbrățișat ai plâns/ lacrimile s-au topit în adiere/ nu doreai să pleci/ acolo pământul era oval/ oamenii așteptau…/ până la tine/ lumina devenea umbră/ căldura era măturată de frig/ când ne-am îmbrățișat aveai cearcăne aurii” (despărțire, p.20). Dar mare parte din cantitatea de poezie care se află astăzi pe piață arată astfel. Mai puține răbufniri, mai multă empatie cu estetismul rusesc, cu drama, cu melodrama, iată: „și scriem pe fumul de izbă poezii/ „de ce ai plecat?/ de ce ai fi rămas?”(năluca, p. 85).
Nu pot vorbi la nivel superlativ despre poetica acestei cărți, pot vorbi însă, despre atmosfera de tandrețe, tandrețea care se generează în permanență și care dă viață cuvintelor. Formula de scriere a Nicoletei Marini conține o anume vibrație și eroticitate reținută, păstrează ceva din puterea de seducție a scrisului lui Anaïs Nin (chiar dacă nu știu dacă a trecut prin lecturile jurnalelor lui Nin). Imaginarul este idealizant, tot ceea ce se întâmplă în grădina dragostei pare de neuitat, unic, rar. Sentimentele sale de femeie sunt un amestec de ego și tendință de dominare, dragostea aici se manifestă prin „a avea” și nu neapărat prin „a fi”.
Nina Cassian scria în anii șaptezeci despre dragoste în versuri rimate, la fel de supusă în amor și la fel de răbdătoare, cu micile sale jocuri (jocurile Ninei!) și apoi am privit înspre sumbra (dar splendida) Mariana Marin și volumul său de debut Un război de o sută de ani (1981), m-am apropiat de lirica zilelor noastre, Mirela Bălan, Alintpoeme, Monica Rohan, HaltaTerra și nu știu, cu toate astea, unde să o poziționez între acestea pe Nicoleta Marini, dar aș zice că e undeva între Mirela Bălan și Monica Rohan, scrisul său nu se vrea neapărat de emancipare feminină, cât un dialog cu lumea și cu bărbatul (mai ales cu el). Poezia e folosită ca pretext de expunere a sentimentelor în văzul lumii, că poate-poate vede și interlocutorul și răspunde.
Cred că asta e deranjant în istoria poeziei românești, să vedem că obediența a fost punctul forte, că supunearea în fața patriarhatului poetic a fost punctul culminant, că nu avem, de fapt, cu adevărat până în anii cei mai recenți decât arar voci ca ale Rodicăi Drăghincescu, de pildă, care fac și din momentele de tandrețe, prilej de construcție lirică inteligentă și speculativă, motiv de a se îndoi de veridicitatea drepturilor femeii în relație și a poziției față de bărbatul cu care dialoghează și cu care se „visează”.
După mica escapadă în contextualizare, revin la cartea noastră de astăzi, Timpul s-a ghemuit în corole de unde putem reține că o carte nu mereu are cele mai mari mize, dar de reținut că face posibilă discuția despre captivitate, carantină, la fel cum și Alexandru Ovidiu Vintilă în cartea Imperiul insectelor. Un subiect care corelează și cu regândirea infidelității a lui Esther Perel. Și această carte pare menită a fi o analiză a relației de cuplu, diversele sale etape.
Nicoleta Marini este pe o cale foarte bună, dar cred că are să ne spună mult mai multe din ceea ce conține biografia sa, însă nu știu dacă are curajul momentan, ne-a lămurit că nu curajul este cheia acestei cărți pe care ne-o propune, cât mai degrabă puterea de a exersa arta de a scrie. Compensează pierderile evidente prin figuri de stil care să ne seducă, dar ce mă îngrijorează și îngreunează lectura e că în sine corpul poetic este mort. Poate învia, dar la a doua venire pe care o așteptăm de acum cu toții ca pe o nouă mântuire feministă. Există forță, trebuie eliberată din zona sa de confort. O va face, sau nu? Probabil că cititorii vor descoperi noi și noi valențe, dar nu vor descoperi și foarte multă tehnică. Poemele mizează pe construcții self-made, already-made, all-in, pe schije, pe containere, care unite dau ce dau, și puse pe hârtie reliefează poetica candidă a secolului nouăsprezece. Veronica Micle își are adeptele ei până astăzi și nu e neapărat ceva greșit, sensibilitatea acestui secol poate fi stârnită, dar cu noi sensuri și mai puține înflorituri. Ține poetica aceasta? E o întrebare de 100 de puncte.
