Octavian Soviany (n.1954, Brașov) a debutat cu placheta Ucenicia bătrânului alchemist (1983), urmată, în anii ’90, de alte patru volume de poezie, strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002). După 2000 a publicat Alte poeme de modă veche (2004), Scrisori din Arcadia (2005) și Dilectica (2006), pe lângă romanele Textele de la Monte Negro (2003, reeditat în 2012 cu titlul Arhivele de la Monte Negro) și Viața lui Kostas Venitis (2011). Trăiește la București.
Pulberea, praful și revoluția, Casa de Editură Max Blecher, 2012, este un volum despre perioada comunistă, despre comunism ca ideologie, aduce laolaltă prietenii încă în viață și îi comemorează pe cei care nu mai sunt, îi amintește pe prietenii lui : bobiță (Constantin Virgil Bănescu), Sociu, Ianuș, dedică poeme figurilor comuniste: iosif vissarionovici stalin, lev davâdovici troțki, vladimir ilici lenin, rosa luxemburg, engels, marx.
Placheta se deschide cu un poem numit „scrisoare” unde într-adevăr adoptă stilul epistolar, dar versurile păstrează forma catrenelor. Însumat de fapt se resimte abandonul, plecarea neașteptată a unei femei iubite din viața sa, placiditatea de dinaintea plecării ei, înstrăinarea, alienarea acestora și unul față de altul nu se mai pot manifesta, începe un proces de evadare. Fiecare își urmează separați propria traiectorie. Bețiile par să devină ori o tradiție și dacă nu, un stil de viață ca la Omar Khayam care scrisese cu secole în urmă impresionante poeme de cătănie, beție și poeme care au fost percepute ca atacuri la învățăturile coranului.
Versurile sale consemnează fapte istorice neuitate, fapte răscolitoare, ceva-ceva mai salvează dragostea aici, e vorba despre song for myself, ei bine, nu doar un poem de acest fel, care să îl reprezinte, mult lamento își ridică defectele la poziție de virtuți iar aici ideea de masculinitate (o știe și poetul) se conturează într-un fel toxic. Viața cu femeile care vin și pleacă, îl jignesc (îmi amintește de Bukowski) și care nu îl înțeleg și nu îl sprijină în inima propriei sale decadențe. Prietenii îl consolează, Ianuș (până a nu se călugări) se pare că bețiile sunt în toi la fel și mahmureala. O lume a bărbaților care se configurează într-un fel autentic.
Lagărul de concentrare ceaușima, așa cum îl numește îi dă mari bătăi de cap pentru că se pare că la fel ca în cartea Cameliei Iuliana Radu, Jucam Lenin pare să nu se poată dezbăra (și nici nu e interesat) de acel regim care îngrădește, pare că povestește momentele cu o anume plăcere, cu atenție la detaliile perioadei, ca un specialist în practicile perioadei și închisorile comuniste, unde bărbații sunt abuzați sexual de alți bărbați în celule. Despre părinții săi, aparent o familie clasică tiparul cu probleme de alcool. O discuție cu tatăl care îi rezumă principiile vieții pe înțelesul oricui, ideea de exclus, de va trebui să te obișnnuiești cu viața noastră, cu alegerile noastre.
Interesul față de această carte ar trebui să fie nu pe detaliile minore ale vieții cotidiene, cât mai ales pe acele detalii care fac să se întâmple poezia, aici mă refer la anumite pasaje, ca de exemplu acesta pe care l-am subliniat, l-am pus între acolade și am adăugat și un semn al exclamării alături: „E noaptea târziu/ și trotuarul/ se uită la mine/ cu ochii lui Ianuș.”(eu, ianuș, elena, p.15) sau „tocmai venea/ șchiopătând din/ bukowski./ Tocmai începuse să scrie/ cu toate organele.” (amintire cu sociu, p.33).
Nu se poate refuza o astfel de carte, care mai presus de toate mie mi se pare un simbol al rezilienței, că iubita nu mai e, părinții nu mai sunt, casa și ea cumpărată cu sârg stă goală, prietenii care mai de care cu pasiuni și diverse convingeri, viața sa de unul singur, pare că este o carte scrisă în momente de deznădejde acută, spaimele se revarsă, se ascunde în nopțile date băuturii și altor îndeletniciri asemenea. Uită de vocile din capul său, revine la ele, le exorcizează, are puterea de a le emana și de a se autocurăța, își scrie propriile memeorii în pagini, conține destul biografism încât să putem afirma că pare un jurnal în care sunt consemnate cele mai importante amintiri, momente, perioade fatidice din viața autorului.
O voce inconfundabilă în lirica românească, Octavian Soviany, desi așa cum am zis are accente din poezia unora dintre poeții cei mai lumești, poeții petrecăreți ai harfelor, damigenelor și vieții de noapte, Omar Khayam și Bukowski, știe să-și mențină linia și să filtreze propriile evenimente prin pergamentul său foarte bine pregătit în acest sens, nu vorbim despre un poet aflat la debut, ci despre un poet care a format și adunat în jurul lui o seamă de poeți, mai ales dintre cei ai generației douămiiste, de fapt așa am și aflat întâi și întâi de Soviany când Claudiu Komartin într-unul din înregistrările Institutului Max Blecher afirma că se revendică de la învățăturile acestui poet, vorbea despre Soviany ca despre unul dintre cei mai mari. Tindem să credem că are dreptate.
Cartea lui Octavian Soviany, Pulberea, praful și revoluția se găsește aici!
