Ofelia Prodan publică în anul 2017 volumul de poeme Număr de dresură la Editura Cartea Românească, urmat de cărțile periodic reciclăm clișee și întâmplări cu poetul d.d. marin și alte personaje controversate. S-a născut în localitatea Urziceni, Ialomița. Are studii de sociologie la Universitatea din București, studii postuniversitare la Facultatea de informatică, Universitatea Politehnică din București.
Debutează absolut cu volumul Elefantul din patul meu. A publicat în majoritatea revistelor literare importante din România. Poezii ale ei au fost traduse în engleză, franceză, portugheză, spaniolă, italiană, olandeză și maghiară. A publicat peste nouă volume de poezie care au obținut premii naționale și a avut lecture publice în Spania, Germania și Italia. Este laureată a Premiului Internațional de Poezie și Proză Napoli Cultural Classic.
Consistența poeziei Ofeliei Prodan amuțește un larg spectru de spectator chiar și de poeți și poete în jurul ei, pentru că fiecare carte a ei confirmă și reconfirm un loc câștigat pe scena poetelor premiate pe merit. Limbajul-Ofelia este absolut recognoscibil și asta pentru că nu se întinde dincolo de posibilitățile sale, pentru că posibilitățile sale discursive nu sunt restrânse. Și-a construit un univers poetic amplu în care se intră cu foarte mare ușurință. Orice citator se oprește la poezia ei ca la una foarte accesibilă, dar nu se poate înhăma și la sarcasmul care levitează peste cele mai grave noțiuni: iubirea, moartea, frumusețea, adevărul, inteligența. Se dau în vileag metehne ale familiei ( unele dintre cele mai seriose ). Monologurile, tresăltările de viață, sunt confirmări că se mai poate trăi încă și după ce ai spus că nu se mai poate. Nu se ascunde după pleoapele închise ale societății și ale familiei. Le spune tot ce gândește. De fapt transcrierea realității Ofeliei nu se întâmplă oricum, ci numai după ce și-a dozat reproșurile, spasme în reflux.
Găsim aici o carte despre o femeie vulnerabilă și care se vede nesusținută în deprinderile ei intelectuale, și asta pentru că e femeie, reclama depravarea și materialism, reclama înstrăinarea și materialismul, când banii sunt prioritarii și nu ființele umane. Că familia sa este o familie ca niște antreprenori viciind spațiile cu antipatia lor pentru artă și apetența pentru aspectele practice ale vieții și chiar meseriile practice. Ofelia Prodan nu este femeia susținută, nu este omul ajutat să vadă tot c ear putea vedea, soarbe din micile ei escapade și ajunge să ne spună și nouă despre Heidelberg:„Eram deja gata: am ieșit pe ușă clătinându-mă sub greutatea/ civilizației pe care o asimilasem la Heidelberg./Mi-am pipăit dinții cu vârful limbii . Nu, nu dureau deloc./ Am rânjit și m-am scuturat de sentimentele groase/ de civilizație până am redevenit eu: cea sălbatică, rudimentară,/ gata să sar cu caninii sănătoși / la jugulara oricui îndrăznea să mă provoace.”(La Heidelberg, p. 10)
Pagini de relatări ale unor coșmaruri, feminitatea în toată libertatea sa de exprimare, cu imaginarul uneori feroce, abrutizat, violent, destrămând conduite feminine tandre și neemancipate. Ei, bine, ea ne atenționează că spațiile la care a fost expusă au schimbat calitatea sa umană, așa că asta se va vedea și în poezia pe care o scrie. Aduce cu ea ceva din Europa, un fel de a incomoda care o face memorabilă. Poezia Ofeliei Prodan nu urmează tipare poetice, sau generaționale, se scrie în ritmul său. Ofelia e dintre acele poete, care au un credo în a scrie constat, dedicate și mult. În cinci părți își încadrează grupajele de poeme: Prolog, Borderline, Număr de dresură, Haosul minții, Domnul Adrian Ionescu. Dar acestea sunt numai niște mărci, pentru că limbajul e un flux, apoi nici nu se delimitează neapărat temele astfel.
Aici nu cred că Ofelia Prodan își impune limite, ci mai mult, dorește să separe totul de tot, să deconstruiască, pentru ca apoi să se impună noua Ofelia, striga în pasaje și cheamă personajele din cartea sa înapoi la umanitate, la generozitate, la dragoste, la evenimente călăuzitoare la experiențe cu zâmbete, dar sigur că nu într-o manieră, să zicem așa, optimist, mai degrabă mătură totul în cale, imprimă forța sa asupra proiecției despre viitor, știe că îi va fi într-un fel sau altul bine, are poezia. Chiar și dacă societatea nu-i va face dreptate, chiar dacă e un hazard iar tiparele de misoginie nu mai contenesc să-și desprindă autoritatea copleșitoare, totuși Ofelia se arată ca o lutătoare.
S-au zis multe despre ea, și nu toate cu dreptate, aș vrea să precizez că nu vorbim despre un om oarecare, ci despre unul care a rezistat tuturor tentațiilor, chiar și celor suicidale și s-a întors să ne „popească” mai ceva ca un voievod. Ei bine ne demontrează zi după zi că această nouă viață a sa dă roade. Mă întreb ce ar fi spațiul online azi fără versurile ei bogate. Ce ar fi spațiul literar autohton fără o voce care corectează din mers aparențele și spune pe loc durerile care o tranzitează, fără menajamente despre toți și toate. Celor care ne contrazic acum, le spunem: citiți cărțile Ofeliei. Ofelia merită un loc central în viitoarea Istorie a Literaturii Române, și nu doar pentru cartea Număr de dresură.
Cartea Număr de dresură se poate comanda aici!
