S-a născut la data de 23 octombrie 1988, în Hunedoara. Actualmente locuiește în Cluj-Napoca. A publicat volumele de poeme : Toate ceasurile, Editura Vinea, 2006; Saturn, zeul, Editura Charmides, 2016; Charles Dickens, Editura frACTalia, 2017; Civilizații, Editura Paralela 45, 2020; A absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (secțiile „Literatură universală și comparată” și „Limba și literatura română”), iar în 2012 programul masteral „Istoria imaginilor – Istoria ideilor”, din cadrul aceleiași facultăți. Între 2011 și 2016, a fost cercetător în cadrul programului CNCSIS „Antiutopii: A face și desface realitatea. Testarea lumilor posibile.” Și-a susținut teza de doctorat pe tema „simulacrelor” literare și predă Limba și literatura română la un liceu din Cluj-Napoca. A publicat în revistele literare: Dilema veche, Echinox, Tiuk etc.
În Saturn, zeul, Olga Ștefan radiografiază propria relație cu umanitatea. Face apel pentru asta la un întreg sistem de tertipuri și chiar și la parafraze biblice unde e cazul „fericiți cei cu memorie scurtă,/ fericiți androizii resetați,/ fericite clonele lipsite de suspiciune” (dezastrul2011). Tema centrală a cărții urmărește conturarea profilului de exclusă, dar fără mari proteste, ci numai de la o distanță anume observându-și propriile angoase și lipsuri. Dorința de recuperare a umanității transpare prin fiecare por al fiecărui poem al Olgăi Ștefan. Urmărește o lirică moralizatoare, o lirică în care își explică statutul de exclusă, statut pe care proclamă că nu și-l poate schimba doar prin propriile cuvinte. Nici nu caută eroi salvatori, își recuperează propriul trecut cu o dibăcie excepțională fără să cadă în capcanele propriei dorințe de a se restabiliza din punct de vedere relațional cu ceilalți. Nici zeii nu ajută prea mult.
Charles Dickens este o continuare fericită a liricii din Saturn, zeul și poate că la nivel de poezie nu inovează poezia Olgăi Ștefan (cum susține adesea critica literară față de orice poetă, rar să susțină altceva), dar poezia Olgăi Ștefan este poezia ei a condiției ei de umilită, și deci o voce a unei întregi națiuni. Aici pare să fie obișnuită cu nedreptatea, spectrul justițiar este oarecum ținut aproape, însă se activează hiperrealitatea și hiperconștientizarea adevărului biblic unanim cunoscut, cum că ființa umană este supusă greșelii, păcatului. Și îndemnul iubirii față de aproapele adesea încălcat și Maica Precistă adesea ignorantă și ea, schimbă lirica Olgăi Ștefan, într-o lirică curajoasă prin care poeta își proclamă propria independență și absoluta capacitate de a face față oricărui dezastru la care ar mai fi expusă, se declară puternică și gata de a se și vindeca de rănile anterioare. O poezie feministă de o narativitate excepțională la Olga Ștefan.
„***
pe umărul meu, păpușică funestă, ești tu.
în fiecare oscior indestructibil
din care vom crește la loc,
neam blestemat, de femei mai frumoase în roșu,
croite, pentru negru, pentru lameuri și galben pai,
ești tu. fără greșeală. o greutate din marmură.
(despre câte puteam povesti
schimbând două mașini
înecați de praf
indiferenți umilinței.)”
După 3 ani (nu mulți) de absență ai Olgăi Ștefan (nu din peisajul literar) ci din cel editorial. Dar pentru că revine, ea schimbă și macazul cu o forță extraordinară de a se recompune, reorienta și restructura, iar poemele din această carte sunt așa cum spun și cei trei titani poeți pe copertă și pe clapetă : „terapie și șoc” (Radu Vancu); „o poezie caleidoscopică și stroboscopică” (Teodora Coman); „drame surdinizate” (Alina Purcaru), eu vin să le numesc poeme de revanșă. De parcă Olga Ștefan s-ar revanșa față de femei pentru trecutul traumatic, incestuous și mocirlos al unora care desi au trăit printre civilizați, s-au confruntat cu drame de mediu rural cu opoziții vehemente lipsite de argumente și referințe, contrazicând totul și mai ales femeile, ocolind acele reușite ale lor, nerecunoscându-le valoarea și umilindu-le genul fără nicio ezitare, amoruri neluate în serios, care trec peste creierul liric ca niște avalanșe declanșatoare de depresii, melancolii la răstimpuri și enorm de multe perioade de declanșări ale unor copleșitoare senzații de micime.
Olga Ștefan descrie unele tornade affective cu o măiestrie inegalabilă, introspectează cotloane vechi și coxate ale memoriei și descoperă acolo cauze pentru efectele din prezent și le numește elegant, cum ne-a obișnuit, „Civilizații”. Participăm la un circuit liric dominat de ironie (dar ironia femeilor rănite) care încurajează și apostrofează totodată. Trasează aici linia de resemnare și distanțare de trecutul traumatizant. Exemplifică toxicitatea masculină prin versurile ei (aparent de dragoste) și atrage atenția asupra tiparelor cognitive care erodează psihicul femeilor. Relaționări imperfecte, atacuri de orice fel, dar aici găsim o femeie emancipată, care spune totul neocolit către un Tu general. Un TU care arată spre oricare bărbat aflat în postura comiterii abandonului, urii față de femei. Amendează actele ilicite, conexiunile proaste, creierele îndoielnice, maniile, narcisismul, ineficacitatea sistemului, condamnarea la sărăcie, lipsa de resurse, incompetența autorităților. Sunt reale manifeste, poezia Olgăi Ștefan capătă aspect de martiriu și protest. Bannere s-ar putea ridica direct din poeme, fără să mai treacă prin filtrul selecției, aici se observă capacitatea ei de identifica agresivitatea, public-shame-ul, prieteniile distruse din orgolii, capitalismul, înfrângerile, luptele zi de zi, chestionează maternitatea și rolul femeilor în societate. Și cred că va chestiona mai mult în următoarea sa carte. Civilizații Olgăi Ștefan merită măcar un premiu, dar acel premiu cred că i-a fost atribuit deja, așa consider. Care e cel mai mare premiul din literature română? Acela e al ei!
Achiziționați cartea Civilizații de aici!
