Omul absurd în viziunea lui Albert Camus
Omul absurd în viziunea lui Albert Camus este omul lipsit de țel. Pentru Camus miza unei vieți lipsite de scop nu este anarhia, este de fapt lipsirea proprie de suflet. Mulți oameni cred că cea mai fundamentală problemă filosofică este aceasta: care este sensul existenței? Aceasta este o întrebare pe care Albert Camus a pus-o în romanele, piesele și eseurile sale.
Privește spre religie, dar nu îi acordă toate creditele. Cu siguranță pare să ofere confort mulți oameni, dar acest lucru nu ar putea echivala cu un sens autentic pentru Camus, pentru că implică o iluzie. Fie Dumnezeu există, fie nu. Dacă nu o face, atunci este evident de ce nu ar putea fi sursa vieții și sensul final. Dar dacă Dumnezeu există? Având în vedere toată durerea și suferința din lume, singura concluzie rațională despre Dumnezeu este că este fie un imbecil, fie un psihopat. Deci, existența lui Dumnezeu ar putea face viața mult mai absurdă, nu ar ajuta deloc.
Luați în considerare abordarea lui Nietzsche. La fel ca Albert Camus, el credea că viața este lipsită de sensuri înnăscute. Dar a crezut că îi putem da un fel de sens prin îmbrățișarea iluziei. Asta trebuie să învățăm de la artiști, potrivit lui Nietzsche. Ei întotdeauna creează noi „invenții și artificii” care să dea lucrurilor aspectul de a fi frumoase, atunci când nu sunt așa. Prin aplicarea acestui lucru propriilor noastre vieți, putem deveni „poeții vieții noastre”. Ar putea fi aceasta o posibilă soluție?
Un om care nu are plăcerea trăirii
Un om care nu are plăcerea trăirii, conceptul de divinitate, pe care-l exemplifică, preluându-l de la filosoful danez, Kierkegaard. Tot prin intermediul lui Don Juan, acesta descrie donjuanismul drept o lipsă de măsură. Urmând exemplul oferit de Kierkegaard, Camus numește trei stări ale existenței umane, pe lângă omul absurd identifică: omul cotidian și omul mistic.
Cei din urmă se delimitează de primul prin faptul că ei au un scop pentru existența lor. Prin urmare, fie nu au timpul necesar să se gândească la moarte fie vor avea mereu o explicație-pansament, pe care să o folosească pentru toate fisurile ce i-ar putea trimite către disperarea omului absurd. Ca în cazul personajului din romanul Ciuma, preotul iezuit Paneloux, care-și va accepta moartea fără nicio obiecție, fără cel mai mic efort de a-și ușura suferințele sfârșitului. Lipsa milosteniei cerești, față de chinurile unui copil, se datorează lipsei sale de har.
Sursa: tvblog.ro
Evenimentul care, pentru tatăl copilului, Othon, rămâne ceva incomprehensibil, pentru preot va fi o revelare a puterii divine față de propria creație. Plăcerea lui Don Juan nu are nicio finalitate, aceasta se consumă strict în clipa când se produce, singura lui realitate este de fapt moartea.
Seducătorul nu va cunoaște nicio schimbare, condiția sa fiind una de a seduce și atât: ,,el transpune în act, spune Camus, o etică a cantității, spre deosebire de sfânt, care tinde către calitate.
Personajul literaturii absurde
Don Juan există hic et hunc, viața lui reprezintă singura alternativă. Se situează în afara cotidianului și a trăirii religioase. Omul absurd nu are niciun orizont de așteptare, de aceea nu se poate raporta la niciun plan, cotidian sau religios. Existența lui este prăpăstioasă, viața lui se compune din paradoxuri continue:
„Omul absurd nu crede în sensul profund al lucrurilor […] Timpul înaintează odată cu el. Omul absurd nu se desparte niciodată de timp. Don Juan nu se gândește să <<colecționeze>> femei.El epuizează un număr cât mai mare și, odată cu ele, șansele sale de viață […] el refuză regretul, ca pe o altă formă a speranței.”
Pentru eroul literaturii absurde lipsa de măsură nu reprezintă o excepție, așa cum se întâmplă în cazul eroului tragic, pentru care un moment excepțional este o deturnare, nu-l definește. Oedip comite hybris,dar condiția sa nu este de nebunie, de mândrie nemăsurată. Va fi pedepsit pentru acest fapt, disperarea acestuia nu se naște din grozăvia pedepsei, se naște din sentimentul cumplit de vinovăție pe care-l resimte.
Greșind, nu acționează în deplină cunoștință de cauză, implicit existența sa nu se va raporta niciodată la timp, pentru că el știe că există ceva dincolo de moarte, are convingerea că omul va da mereu socoteală zeilor, fapt pentru care va exista mereu o măsură a faptelor, care, pentru el, este firescul lucrurilor de aceea pentru Oedip există o salvare. Pentru Oedip dincolo de moarte se află divinitatea, care-l și absolvă până la urmă.
Până acum a fost prezentat absurdul ca realitate, orice om se poate întâlni cu el. Din punct de vedere filosofic știm că are la bază un raționament antirațional, fiind o temă de gândire existențialistă, acestea stând la baza definirii conceptului de om absurd, despre care trebuie să reținem că lipsirea sa de nemurire are două mari consecințe: libertatea totală și, cea mai importantă, faptul că este un „condamnat la moarte”. El nu poate face nimic cu libertatea propriu-zis.
Conceptul de absurd
Absurdul constă în principal în perplexitatea omului față de propria existență, sau față de existența în sine. Nu putem vorbi propriu-zis despre o literatură a absurdului, putem vorbi mai degrabă despre o sensibilitate absurdă, de un sentiment al absurdului, univers al absurdului, dar nu există autori autoproclamați absurzi, nicio școală absurdă.
Albert Camus și Jean-Paul Sartre creează contexte în care personajele sunt puse în situații-limită. Situații în care nu le poate fi de folos rațiunea. Așa cum am văzut ce se întâmplă în romanul Ciuma, diferența dintre tatăl îndurerat și preot este că cel din urmă găsește salvarea în irațional, absurditatea chinului unui copil nu-i demontează convingerile religioase, le întărește. Tatăl în schimb este mort sufletește, nimic nu-i poate alunga convingerea că este condamnat să trăiască și să moară într-o lume nedreaptă.Evenimentul tragic îi confirmă inutilitatea vieții. Omul trebuie să se revolte în fața acestor nedreptăți, trebuie să învețe să trăiască astfel.
„absurdul nu poate exista în afara unei minți omenești. Astfel, absurdul sfârșește, ca orice lucru, odată cu moartea.” Chiar dacă sinuciderea poate lua forma unei soluții, dar este lipsit de sens un act dacă aduce sfârșitul: „e o soluție care, fugind de conștiința absurdului elimină însăși conștiința”.
Soluția la care ajunge Camus este diferită de cea a lui Nietzsche și este poate o abordare mai cinstită. Eroul absurd nu se refugiază în iluziile artei sau religiei. Cu toate acestea, nici el nu disperă în fața absurdului. Și nu împachetează totul. În schimb, îmbrățișează deschis absurditatea condiției sale. Sisif, condamnat pentru toată veșnicia să împingă un bolovan pe un munte doar pentru a-l face să se rostogolească din nou și din nou pe fund, recunoaște pe deplin inutilitatea și lipsa de sens a sarcinii sale. Dar el împinge de bună voie bolovanul pe munte de fiecare dată când se rostogolește în jos.
