Onirismul este un curent al literaturii române care s-a manifestat în anii 1960. A fost considerat o formă a suprarealismului românesc în literatură. Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov sunt cei doi părinți ai acestui curent literar. Datorită lor a luat ființă grupul oniric în anul 1964. Membrii acestuia erau scriitori ce participau la cenaclul Luceafărul, condus de Eugen Barbu.
Primii care s-au alăturat acestor doi fondatori și teoreticieni ai onirismului estetic au fost Virgil Mazilescu (despre care veți afla mai multe în cele ce urmează), Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu. Mai apoi se alătură alte nume importante ale literaturii române, precum Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase.
Poeții curajoși, gata să „sfarme lumea pentru a o zidi din nou”, publică datorită lui Miron Radu Paraschivescu, timp de aproximativ doi ani în Povestea vorbei, un supliment de versuri și proză al revistei craiovene Ramuri. Grupul este interzis în anul 1968 fiind considerat periculos, cenzura îl scoate rapid din legalitate. Cum punctul de plecare este pictura suprarealistă, așa cum spune și Leonid Dimov, ar trebui să căutăm și elementul „supra estetic”. Dat fiind că suprarealiștii, așa cum spunea André Breton în Manifestul Suprarealismului publicat în 1924, presupune libertatea de expresie înainte de toate. Creația trebuie să se axeze pe explorarea subconștientului, nu ar trebui să căutăm propriu-zis o logică.
Nu este vorba despre „hazard”, așa cum spun dadaiștii. Poetul trebuie să creeze cu „materialul” pe care îl găsește în vise, nu transcrierea în sine a viselor. Prin intermediul „rațiunii” visului se dorește crearea unei alte lumi. Poetul oniric se folosește de materiale pe care le obține din propria lui lume interioară, visul – ca expresie a subconștientului. Poetul „nu este însă un Dumnezeu autentic. El nu face decât să reconstituie lumea, așa cum, din aceleași cuburi, un copil construiește o infinitate de castele”*.
Leonid Dimov despre poezie și onirism
Leonid Dimov nu punea accentul pe definirea în sine a onirismului, prin intermediul oniricului nu face nimic altceva decât să ne ofere adevărata condiție a poeziei și poate chiar a artei în sine. Pentru el opera de artă avea un triplu rol, acela „de obiect, de lume – alta decât cea reală și de mijlocitor între subiectul receptor și forfota aceea încremenită care a dus la dispariția poetului”**. Prin intermediul mitului orfeic explică noua direcție a poeziei. Pentru el există poezia veche, care nu demistifică realitate și, prin urmare, nu poate ajunge la adevăr, și poezia modernă, care poate sparge această barieră a mitului.
Adevărul este conceptul central al noii poezii (atenție, nu spune poezie sau literatură onirică). Orfeu ajuns în infern să o salveze pe Euridice, printr-o milostivire divină, are un singur lucru de făcut să o ia de mână pe iubita lui și să nu privească înapoi. Dar, așa cum spune Leonid Dimov, Orfeu este poet și nu poate respecta regula dacă aceasta înseamnă să cunoască adevărul. Poetul prin definiție este cel care vrea să cunoască, ajuns în infern, asumându-și un asemenea risc, ceva se schimbă definitiv în interiorul lui Orfeu (a se citi poetul). Faptul că în ciuda dorinței sale de a o salva pe Euridice și a riscului de a o pierde pe ea și pe sine, Orfeu privește înapoi, ne demonstrează că alta este marea lui miză a existenței. Face totul pentru a „cunoaște și acea taină a întrupării, care punea sub semnul întrebării însăși existența lui Euridice, în cea de-a doua ipostază a sa”***.
Leonid Dimov
Orfeu se află în altă lume, în subteranul plin de multe posibilități. Iar vocația de poet îl face să nu respecte interdicția zeilor de a se întoarce să vadă lumea aceea diferită, misterioasă. Mitul orfic este întrerupt de dorința de a cunoaște adevărul. Poetul riscă totul pentru a ști dacă Euridice este femeia pe care o cunoașt, pe care o păstrează în mintea lui sau dacă a devenit alta. Ajuns în infern se „contaminează”, nu se mai poate mulțumi cu realitatea aceea unică pe care o pun zeii la dispoziție. Mitul lui Orfeu poartă în sine, paradoxal, sâmburele demistificării. Este cuprins de febra cunoașterii, „chinuit de necesitatea dezlegării” tainei.
Faptul că în „poezia nouă”**** se explorează „visul” nu înseamnă că noile lumi create de poet nu sunt posibile. Reflectă mai mult faptul că poetul nu se poate mulțumi cu o succesiune inflexibilă de întâmplări, se eliberează de „calea sigură” lipsită de posibilitatea de a cunoaște mai mult. De exemplu, în opinia lui Leonid Dimov, Lucian Blaga este un poet care încearcă să împace visul și stilul, care, în poezia clasică, erau considerate două contrarii ireconciliabile. Poezia modernă înțelege și înglobează „necesitatea acestei unități a contrariilor”. Pentru că sparge limitele familiarului și caută ineditul, nu își propune să fie bizară (a nu se compara cu dadaismul), nu vrea să fie cu orice preț în afara tiparului. Posibila bizarerie de care s-ar putea face vinovată este mai degrabă o consecință a descoperirii tuturor adevărurilor posibile.
Scopul poetului este să ajungă la rădăcina tuturor lucrurilor. Miturile reprezintă primele încercări ale poeților, anonimatul creatorilor acestora demonstrează „universalitatea naturii poetice”. Poetul reușește să aducă adevărurile care transcend limitele realității. Poezia modernă aduce la suprafața existenței miracolul, taina, adevărurile unice. Prin intermediul poeziei fiecare poet devine un creator al altor lumi. Artistul este un alt Dumnezeu, de aceea opera de artă poate fi considerată o altă lume.
În poezia modernă mesajul nu mai este atât de ușor de descifrat. Există „tărâmuri” poetice pe care un cititor neavizat nu le poate răzbate. Este o căutare a sensului și semnificațiilor la care cititorul participă în aceeași măsură ca poetul. Îndată ce se aventurează, cititorul „suferă toate chinurile poetului”. Pătrunzi într-un nou univers cu propriile sale reguli. Poetul explorează „irealul”/ „visul” pentru a găsi noi componente ale lumii, multe dintre propunerile sale pot fi posibile, altele rămân imposibile. Dar toate aceste soluții propuse de el oferă o „ipoteză estetică uluitoare”. Visul este pentru poeții moderni momentul cel mai flexibil, cel mai încărcat e poezie”.*****
Cred că în eseul Poezia – ca mod de existență, Leonid Dimov, reușește să exprime cel mai bine unde anume și cum anume situează poezia (modernă) când spune că se află în afara ei, deasupra existenței – înțeleasă ca viață de zi cu zi, cotidian. Ceea ce mă duce la ideea centrală a artei abstracte, care spune că are o miză metafizică. Suprarealismul explorează această dimensiune, pe care o putem numi, irațională, dar mesajul ei este de altă natură. Sau cum ar spune Leonid Dimov, poezia „ține de o încrengătură esențială a ființării. Realitate. Vis. Abstracțiune. Totul poate fi supus folosului imediat. Omul, însă, folosește acest tot abia în clipa când este mediat de bucuria folosirii sale, când utilitatea este amendată, trecută prin ciurul unei spiritualități constante și vivace.”******
Leonid Dimov – fețele poetului
Leonid Dimov face referire la condiția poetului prin intermediul scopului poeziei pe care îl identifică în cadrul onirismului literar. În opinia lui, poetul este asemeni bufonului în contextul disputei dintre „om și moarte, dintre ființă și neant”. O poziție cât se poate de tragică și de importantă, în care nu își pierde sub nicio formă demnitatea. Asemănătoare cu poziția lui Don Quijote, cavalerul care a reconstruit lume prin intermediul ficțiunii. Așa poetul „sfărâmă lumea pentru a o zidi din nou”*******. O lume pe care o reface cu ajutorul unor materiale făcute de el. Numărul mare de elemente proprii îi demonstrează performanța sa poetică. Aceste materiale sunt prefabricate obținute prin destrămarea propriei sale personalități, iar asta se numește aureola poetului.
Poetul scria că o capodoperă trebuie să fie singulară și artistul trebuie să aibă puterea de a fi autoironic. Unde îi numește pe Dostoievski și pe pictorul Bosch. Scriitorul rus reușind să creeze „personaje ce cârtesc”, iar pictorul a creat monștrii „caraghioși în încremenirea lor”. La fel și poziția poetului „la adăpostul unei magii formale” trebuie să „trezească în el o conștiință a ridicolului, un sentiment acut de autoironie”¹. Conchide Dumitru Țepeneag prin intermediul teoriei lui Nerval, accesată și de Leonid Dimov în articolul În odaia Minotaurului. Încercare asupra artei onirice.
Dumitru Țepeneag – o cale spre teoretizarea onirismului estetic
Dumitru Țepeneag face referire tot la ideea de cavaler, doar că este Lancelot de data aceasta. În mitul Graalului se află esența căutării eterne, a sensului vieții și ființei noastre. Căutarea spirituală ce este în egală măsură atât o aventură, cât și o interogație existențială. Prin intermediul căreia ne dobândim propriul destin, spune scriitorul în articolul Sub semnul Graalului². Să pornești în căutarea acestuia înseamnă să te dedici întreaga ta viață, puțini sunt cei care își asumă acest risc. Leagă de vis ideea de capcană, înțelegem că asta se reflectă în viziunea sa asupra onirismului. Nu face referire la vis ca la o simplă stare de halucinație.
Dumitru Țepeneag Sursa: icr.ro
Scriitorul desparte ideea de vis, de lumea onirică – de visele pe care le avem noaptea, acestea fiind evanescente. Pentru el contează cum anume arată lumea din vis. Faptul că totul este văzut, că omul devine un ochi imens: „în vis, totul e văzut, orice senzație devine o senzație vizuală”, nota el în articolul Visul și poezia publicat în Luceafărul, nr. 14 din 5 aprilie 1969³. Prin urmare, totul trebuie să fie obiectualizat în cadrul operelor, ceea ce preia scriitorul din cadrul visului este „metodologia”. „Cuvintele și ideile devin și ele obiecte, sunt văzute, iar cel care visează se transformă până la urmă într-o privire ubicuă, într-un Ochi atotputernic”. Pentru Dumitru Țepeneag onirismul se reducea în mare măsură la calitatea poeților sau scriitorilor de a fi creatori:
„Onirismul structural e estetic. El mizează pe a face și a construi, acte caracteristice artistului. Nu are pretenția vană de a cunoaște, de a descoperi ce există deja. Ambiția sa e să producă un obiect autonom grație unei sinteze al cărei model se află în vis. Adică să facă în așa fel încât imaginile, care în general sunt percepute în succesiunea lor, să se organizeze într-o simultaneitate. Un fel de muzică pictată, de tip fără încetare convertit în spațiu”. Dumitru Țepeneag în Arena actualității, Iași, Polirom, 2000, p. 79 citat de Ion Buzerea în Virgil Mazilescu – monografie…, Aula, Brașov, 2000, p. 12.
Cei doi încearcă să accentueze faptul că literatura onirică nu are ceva comun cu visul de noapte. Un argument adus de Dimov este faptul că „datul real, absolut real, servește, paradoxal, accentuării stării de vis. O dovadă peremptorie că literatura onirică n-are nimic comun cu descripția viselor de noapte”. Visul oferă modalitatea de creare, de exemplu literatura onirică înglobează „alterarea principiului cauză-efect”, apoi firescul se extinde până la întâlnirea cu entitatea și legea. Așa cum spunea Dumitru Țepeneag în articolul Homo ludens jocul este o lume artificială cu propriile sale legi, o convenție artificială. Asemenea și operele literaturii onirice te invită în această altă lume dacă ești dispus să accepți convenția, ceva asemănător și cu propunerea lui Umberto Eco (vezi Şase plimbări prin pădurea narativă capitolul IV „Pădurile posibile”).
Opera poetică a lui Leonid Dimov
Leonid Dimov se naște la data de 1 ianuarie 1926 în Izmail, undeva în apropierea Deltei Dunării. Este crescut de bunici, urmează studiile la Colegiul Sfântul Sava, când bunicul său se mută în București. Poetul a fost toată viața sa un liber profesionist, a debutat din proprie dorință destul de târziu în revistele literare ale vremii. Prima sa apariție este în „Viața românească” nr. 12 din 1965. Debutează în volum în 1966. Anii 1960 reprezintă perioada cea mai de succes în plan literar.
Valoarea poeziei sale este incontestabilă, dar rămâne uimitoare contribuția sa teoretică, acesta meditând de-a lungul vieții sale asupra condiției poetului. Lirica lui este caleidoscopică, greu de încadrat, este o expresie a spiritului său liber. De la trăsături romantice până la cele de natură barocă. În versurile sale se pot observa: instabilitatea – manifestată prin „suprafețe care se umflă sau se rup, forme evanescente”, mobilitatea – opera cere cititorului „să fie în mișcare”, metamorfoza și dominația decorului.
„Ei bine, nu-i adevărat/ Pentru că, nici n-ai închis ochii bine/ Că-ncep bilele cristaline/ A ieși din ascunzișuri, din borte/ Și alcătuind regimente și cohorte/ De diferite culori înaintemergătoare/ Mereu în direcții contrare,/ Purtând cu ele un fel de veselie/ Tîmpă și trandafirie,/ Vestesc că, după ele, urmează/ Alumine și nikele ce scânteiează/ Înainte de a se ordona/ Cu bufon, cu împărat,/Cu lachei zîmbitori și doamne de onoare…” Romanț III în volumul Dialectica Vîrstelor, citat preluat din Leonid Dimov – monografie, Aula, Brașov, Viorel Mureșan și Traian Ștef, pp. 10-11
Idealul poetului este de a construi altă lume, ceea ce reușește să facă, potrivit cu Virgil Podoabă, poetul mimează această construcție prin distrugere. prin intermediul acestei „des-faceri” lumea se pune în mișcare ca o „sintaxă a totalității”. Actul poetic nu se reduce la a reda un simplu gând, o simplă viziune, devine un proces de cunoaștere și de căutare. Tocmai de aceea poezia lui nu este creată într-o stare poetică, devine un act al creării, un act poetic, ceea ce implică și „o posibilă revelație”. Leonid Dimov te invită să reflectezi asupra propriei tale ființe.
Opera lui Virgil Mazilescu
Poetul Virgil Mazilescu se numără printre puținii care s-au dedicat analizei și criticii operei lui Leonid Dimov. Poetul se naște la data de 11 aprilie 1942 în Corabia, județul Olt. Debutează publicistic în anul 1966 în suplimentul Poveste vorbii al revistei Ramuri. Apoi frecventează cenaclul „Nicolae Labiș” al revistei Luceafărul, revistă în care publică destul de des în anii 1960. Debutează în volum în anul 1968 cu Versuri. Alte apariții demne de menționat: Fragmente din regiunea de odinioară (1970), Va fi liniște va fi seară (1979), Guillaume poetul și administratorul (1983). Apar postum volumele: Întoarcerea lui Immanuel (1991), Poezii (1996).
În opera lui Virgil Mazilescu, așa cum observă mulți critici literari, nu s-au „infiltrat” prea multe pretenții de ale oniriștilor. Nu pot fi descoperite elemente onirice nici opera lui poetică, nici în viziunea lui teoretică. Ce putem spune este că în fiecare poezie de-a sa putem descoperi un nucleu de natură mitico-vizionar. În opera lui se regăsesc două direcții, una realistă și alta mitologizantă. Pornea de la o constatare făcută în lumea reală crea un story care conținea acest vizionarism și aură mitologică. S-a folosit de unele dintre cele mai fine mecanisme de dereglare a formei și pe destituirea logicii formale previzibile”³’.
Sursa: Muzeul Literaturii române
Opera poetică a lui Mazilescu este foarte greu de comentat pentru că nu are propriu-zis caracteristici încadrabile. Totul la el este foarte rafinat, sugerat, unic, ceea ce duce de fapt la o înglobare a comentariilor în fiecare poem. Ce poți spune este că alege să scrie într-un mod anume, dar nu poți numi un curent literar căruia i se supune cu strictețe. În opera lui poți să înțelegi că se folosește de elemente precum: alternările de planuri, deturnări ale codurilor, surpări ale semnificației. Regăsim de asemenea: încercări de coagulare a ceea ce pare să fie disparat, autonomizat. străin. Pare că scopul lui Virgil Mazilescu este să transgresezi materialitatea, să anulezi orice obstacol.
Concluzie
Onirismul estetic a propus libertatea, a plasat poetul și scriitorul în ipostaza de creator și de „ființă omnipotentă” a lumilor create. Fiecare scriitor al acestei mișcări literare a lucrat atât în ipostaza de creator, cât și de teoretician. Faptul că pare să fie un surogat al dadaismului se naște din faptul că acea altă lume pe care fiecare în parte trebuia să o propună se crea de la principiul diferenței, de aceea apar multe elemente insolite. Programul lor a fost și rămâne important în istoria literaturii române pentru că multe din propunerile lor au fost bază pentru poezia neomodernistă, postmodernistă, douămiistă și contemporană. Datorită lui Leonid Dimov operele unor poeți ca Tudor Arghezi, Ion Barbu și Lucian Blaga au fost „reabilitate” în perioada comunistă, pe când doar poezia și poeții „patriotici” erau incluși în programa școlară. Opera lor rămâne importantă și relevantă până în ziua de azi.
Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărților:
- Leonid Dimov – monografie, Aula, Brașov, Viorel Mureșan și Traian Ștef;
- Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, interpretări critice și prefață de Mariana Victor Buciu, Curtea veche, București, 2007;
- Virgil Mazilescu – monografie…, Aula, Brașov, 2000.
Note de subsol
* Dimov citat în Leonid Dimov – monografie, Aula, Brașov, Viorel Mureșan și Traian Ștef, p. 8;
** Leonid Dimov în Mit și comunicare, Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, interpretări critice și prefață de Mariana Victor Buciu, Curtea veche, București, 2007, pp. 184-185;
*** ibidem, p. 181;
**** pentru că Leonid Dimov nu se desparte de modernism, situând onirismul în același cerc cu poezia scrisă de poeți ca Lucian Blaga sau Ion Barbu, cel puțin în eseul citat, Mit și comunicare publicat inițial în Ateneu, nr 9 din septembrie 1969;
***** Vezi Leonid Dimov în O apologie a evidenței artistice publicat în Secolul XX, nr. 2, 1970 în op. cit., pp. 204-205;
****** Leonid Dimov în Poezia – ca mod de existență, în op. cit., p. 226;
******* Leonid Dimov în Cele cinci fețe ale poetului, în op. cit., p. 228:
¹Ibidem, p. 229;
²Publicat inițial în România literară, nr. 6, 12 februarie 1970;
³Ibidem, p. 161;
³’ Ion Buzerea în Virgil Mazilescu – monografie…, Aula, Brașov, 2000, p. 15.
