Statele Papale erau teritorii aflate în centrul Italiei fiind în mod direct guvernate de papalitate. Nu numai strict spiritual, ci mai mult în sens istoric (secular). Extinderea controlului papal, care a debutat și s-a înființat oficial în anul 756 și a durat până în anul 1870, a variat de-a lungul secolelor. Asemenea și limitele geografice ale regiunii. În general, teritoriile includ Lazio (Latium), Marche, Umbria și o parte din Emilia-Romagna. Statele papale erau cunoscute și sub numele de Republica Sfântul Petru, statele bisericești și statele pontificale. În italiană, Stati Pontifici sau Stati della Chiesa.
Originea statelor papale
Episcopii Romei au dobândit pentru prima dată teritorii de jur împrejurul orașului în secolul al IV-lea. Aceste meleaguri erau cunoscute sub numele de Patrimoniul Sfântului Petru. Începând cu secolul al V-lea, când Imperiul de Vest s-a încheiat oficial și influența Imperiului de Est (Bizantin) în Italia a fost slăbit, puterea episcopilor, care deja erau denumiți „papa”, a crescut pe măsură ce populația le-a cerut ajutorul și protecția. Papa Grigorie cel Mare, de exemplu, a făcut foarte multe fapt de ajutorare pentru a susține refugiații. Mai ales a celor rezultați în urma invadării lombarzilor și chiar a reușit să obțină pacea de la invadatori pentru o vreme. Grigorie este creditat pentru consolidarea proprietăților papale printr-un teritoriu unificat. În timp ce, oficial, pământurile care aveau să devină state papale erau considerate parte a Imperiului Roman de Est, în cea mai mare parte, ele erau supravegheate de ofițerii Bisericii.
Începutul oficial al statelor papale a venit în secolul al VIII-lea. Datorită impozitării sporite a imperiului oriental și incapacității de a proteja Italia și, mai ales, opiniilor împăratului asupra iconoclasmei, Papa Grigorie al II-lea a rupt imperiul, iar succesorul său, Papa Grigorie al III-lea, a susținut opoziția față de iconoclaști. Apoi, când lombarzii apucaseră Ravenna și erau pe punctul de a cuceri Roma, Papa Ștefan al II-lea (sau al III-lea) s-a adresat regelui francilor, Pippin al III-lea („Scurtul”). Pippin a promis că-i va da papei teritoriile care-i aparținuseră cândva. Apoi a reușit să-l învingă pe liderul lombard, Aistulf, și l-a determinat să înapoieze papalității pământurile pe care lombarzii le sustrăseseră papalității, ignorând toate revendicările bizantine care fuseseră făcute asupra teritoriului.
Promisiunea lui Pippin și documentul au fost înregistrate în anul 756 sunt cunoscute sub numele de Donarea lui Pippin și oferă fundamentul legal pentru statele papale. Aceasta este completată de Tratatul de la Pavia, în care Aistulf a cedat oficial terenurile cucerite episcopilor Romei. Savanții teoretizează că donația falsificată a lui Constantin a fost creată de un cleric necunoscut și în această perioadă. Donațiile și decretele legitime ale lui Carol cel Mare, fiul său Ludovic cel Cuvios și nepotul său Lothar I au confirmat fundația inițială și au adăugat teritoriului.
Statele papale prin Evul Mediu
De-a lungul perioadei situației politice instabile din Europa din următoarele secole, papii au reușit să-și mențină controlul asupra statelor papale. Când Imperiul Carolingian s-a destrămat în secolul al IX-lea, papalitatea a căzut sub controlul nobilimii romane. Aceasta a fost o perioadă foarte grea pentru Biserica Catolică, deoarece unii dintre papi erau cu mult îndepărtați de statutul de sfinți. Dar Statele Papale au rămas puternice deoarece păstrarea lor era o prioritate a liderilor laici ai Romei. În secolul al XII-lea, guvernele comune au început să se ridice în Italia. Deși papii nu li s-au opus în principiu, cei care au fost stabiliți pe teritoriul papal s-au dovedit a fi problematici, iar conflictele au dus chiar la revolte în anii 1150. Cu toate acestea, Republica Sfântul Petru a continuat să se extindă. De exemplu, papa Inocențiu al III-lea a valorificat conflictul din cadrul Sfântului Imperiu Roman pentru a-și exprima afirmațiile, iar împăratul a recunoscut dreptul Bisericii la Spoleto.
Secolul al XIV-lea a fost plin de provocări serioase. În timpul papalității de la Avignon, așteptările papale asupra teritoriului italian au fost slăbite de faptul că papii nu mai locuiau de fapt în Italia. Lucrurile s-au înrăutățit și în timpul Marii Schisme, când papii care erau rivali au încercat să conducă atât în Avignon, cât și în Roma. În cele din urmă, Schisma a fost încheiată, iar papii s-au concentrat pe reconstruirea dominației lor asupra statelor papale. În secolul al XV-lea, ei au cunoscut un succes considerabil, din nou datorită concentrării asupra puterii temporale asupra puterii spirituale afișate de papi precum Sixtus IV. La începutul secolului al XVI-lea, statele papale și-au văzut cea mai mare întindere și prestigiu, datorită papei războinice Iulius al II-lea.
Declinul statelor papale
Dar nu după mult timp după moartea lui Iulius, Reforma a semnalat începutul sfârșitului statelor papale. Faptul că șeful spiritual al Bisericii ar trebui să aibă atât de multă putere temporală a fost unul dintre multele aspecte ale Bisericii Catolice la care s-au opus reformatorii, care se aflau în proces de a deveni protestanți.
Revoluția franceză și războaiele napoleoniene au afectat și Republica Sfântul Petru. În cele din urmă, în cursul unificării italiene din secolul al XIX-lea, statele papale au fost anexate Italiei. Începând din anul 1870, când anexarea teritoriului papal a pus capăt oficial statelor papale, papii se aflau într-un limb temporal. Aceasta s-a încheiat cu Tratatul Luteran din anul 1929, care a înființat Vaticanul ca stat independent.
