Ovidiu Komlod, noapte-lumină, Casa de Editură Max Blecher, 2017, este debutul unui mureșean, iată, despre care eu personal înainte de a-i citi cartea încă nu aflasem. Ovidiu Komlod este veronimul lui Laurențiu Malomfălean. Născut în 1986 la Râu Sadului. Copilărit în comuna Band, de pe mal de Comlod. Cimitir al pubertății sale în Târgu Mureș. Licență și deziluzii la Cluj pe Someș. A publicat poeme în Echinox, Apostrof, Tribuna, Timpul, Poesis International. Volumul de față reprezintă debutul său editorial (ca poet).
Poemele lui Komlod par descendente ale literaturii lui Bacovia și Max Blecher, poate un mix cât de cât echitabil, și asta numai pentru că vorbește despre tinerețe și boală. Clujul este al său, îngroparea se întâmplă pare-se și de viu. Cu el în timpul somnului sau în stare de veghe: „cu toții avem o boală/ până și nebunia – contaminate (p. 11). Lumea sa poetică este contaminate de obiectele de uz caznic, frigider, mașina de spălat (și sunetul ei, mai ales sunetul), aspiratorul.
Lumea lui Ovidiu descarcă electric diverse tensiuni acumulate în timpul reflecțiilor sale. Pe tavanul să zburdă moartea, e subiectul preferat, pentru toate dezamăgirile și nereușitele (lipsit de energie și sfârșit). În copilăria sa lucrurile nu stăteau neapărat diferit aparent „mielul tranșat” animale moarte pe masă de mâna tatălui, mama care trebăluiește, vopsește ouă la sărbători. Și sentimentele devin comerciale la fel ca reclamele, devin monotone la fel ca tradițiile, ca repetitivitatea.
Aici nu există fericire, nu există stări de bine, ci numai apatie și rememorări ale unor episoade trecute, familia, întoarcerea în perioada în care nu era nimic de asumat, viața la cămin cu problemele aferente, cu solitudinea, cu retragerea în lectură, cu filologia pe care o preferă mama care a făcut rusă. De unde deducem că este o familie (comunistă) clasică. Și o familie care își îndrumă copilul să fie ce au fost părinții pentru a putea duce mai departe darurile filologice, nu s-au înșelat, sau cel puțin mama sa a avut o intuiție excepțională.
Obișnuința este starea sâcâitoare, detașarea este starea preferată de autor. Nimic nu se poate opri și versurile se duc într-o zonă a depresiei, a stărilor de lehamite, de suprafață, superficialități, prescurtări ale cuvintelor, se spun lucruri dar numai pe jumătate, se discută prin simboluri, afectele devin și ele derapante ca niște chimicale adăugate în fructe.
Somnul din carte, este poate somnul memoriei, somnul – ignoranța, dezinteresul față de reacții, lipsa de civism, lipsa de voință inovatoare. Nimicul este neatins, îngrozitor de frumos și de dorit „vid”. În vid nu va pătrunde nimic niciodată, nu va supraviețui nicio bacterie și nicio altă formă de viață. Lipsa de viață nu se calculează în zile sau ani, ci în momente. Komlod analizează și se poziționează atitudinal, un reacționist la uitare, la amorțire, la anestezierea viselor, capriciilor, bunelor deprinderi „sexul meu înodat nu are nevoie de tine” (mă trezesc nodurile din gât, p.60) Pare că există și o dramă, o neîmplinire a sufletului pe care prefer să o trateze bășcălios și la fel de pervers în contextual dat.
Coșmarul traversează poetica din noapte-lumină, insomnia retractilă, și care generează masive conflicte în subteranul conștiinței „și oamenii curg jupuiți” (stau la fereastra căminului umed, p.47). Descoperă efemeritatea poemelor: „o poezie trimisă pe mail/ va fi mult mai rapid aruncată la gunoi” (p.46). Acuză o lume electronica depravată, care nu cunoaște decât valoarea emoji-urilor, nu și a textelor scrise, indiferent pe ce cale sunt ele trimise.
Cred că e mai simplu să-l luăm pe Ovidiu Komlod ca atare, e doar debutul său și ne joacă feste în ochi cu diverse ascunzișuri de formațiuni lirice care se depun străvezii pe sub genele noastre neștiutoare. Reținem versuri, reținem durerea și agonia și disperarea și întrebările existențiale și încercarea de desprindere de propria biografie. Poezia sa se citește relativ rapid, poeme formulate ca în chat, fără elucubrații, simplu și la obiect, transmite mesaje încărcate de ironie, „prost umane” cum spune el. Și ne invită să ne așezăm, ca într-o provocare la masa lui, pare într-adevăr că doza sa de narcisism își spune cuvântul chiar dacă nu neapărat într-o manieră ostentativă. Vorbește despre muncile pe care le făcea în copilărie (făcea patul) munci pe care femeile le fac în mod constant, (victimizarea masculină în poezia românească poate să însemne un grad de emancipare foarte low). Ei bine își dă pe față și slăbiciunile și punctele forte, pentru că știe că sinceritatea este cheia autenticității sale. Dar nu merge până acolo încât poezia sa să devină confesiune nonșalantă, dimpotrivă se ține departe de astfel de scheme, dar povestea lui poate să fie povestea oricui, o poveste care imortalizează o familie cu bunele și relele sale. Au supraviețuit și au crescut copiii, astăzi Komlod are toată libertatea de a pune la îndoială toate sacrificiile, are șansa și chiar onoarea „ te căutam cum își caută mâna/ după cutremur/ nebunii” (mă trezesc nodurile din gât, p. 60). Așteptăm următorul volum de la acest autor, deocamdată mie placheta de față mi s-a părut a fi un intro pentru viitoarea sa carte.
Cartea noapte-lumină se poate comanda aici!
