Istorie

Pentru o filosofie a vieții: fenomenologie, existențialism, substanțialism

Pentru o filosofie a vieții: fenomenologie, existențialism, substanțialism
Sursa: Google

La începutul secolul al XIX- lea ne confruntăm cu nevoia de a ajunge mai aproape de concret. Se aduce în linii destul de vagi în discursul filosofic o intuiție a concretului. Fapt ce apare pe fondul teoriilor oferite de Bergson și Husserl, concretul este o temă fundamentală. Fenomenologia este un sistem filosofic  peste care niciun alt sistem viitor nu-l va putea trece. Camil Petrescu în liniile acestui discurs nu reușește să fie foarte coerent deși spune că este un haos în  expunerea lui Bergson. Reproșul său este faptul că face confuzia între ceea ce este un dialectic și ce este concret. Îl contestă pe Bergson dar nu oferă o  explicație care să elucideze de ce este imposibilă relația dintre Subiect și Obiect.

Examenul  cunoașterii este încă precar: intuiția duratei pure ar putea fi intuiția pe care spiritul o are despre  propria lui existență, dar Bergson că această contribuție ar fi prea puțin pentru cât s-a angajat  intuiționismul său, mai ales că ar rămâne întreaga problemă a acestui spirit. […] Concret ca  generalitate e însă, la Bergson, durata însăși, generalizată. Camil Petrescu; Eul în fața existenței, în Doctrina substanței (I).

Camil Petrescu în Doctrina substanței se opune raționalismul kantian, susține că nu se poate ajunge sau gravita cel puțin în jurul adevărului. Fapt posibil numai prin intermediul unui ultra empirism, acesta opune  apriorismului kantian intuiția substanțializată- pentru că încearcă descoperirea realității prin  discursivitate, iar asta nu este suficient pentru a ajunge la concret. Este de părere că Descartes îl invocă pe inadecvatul cogito, căruia i se supun Kant, Hegel, Husserl și Bergson, care nici un moment nu  realizează tocmai ceea ce își propune inițial să deducă: existența realității necesar exterioare. Toți  gravitează în jurul concretului dar nu îi pot ajunge esența. Pierd contactul cu lumea exterioară și fie o  recreează în interiorul rațiunii, fie în interiorul eului absolut, amândouă transcendentale. Hegel nu  reușește decât să creeze o poartă prin panlogismul său o poartă spre intuiția esențială prin care se  creează o filosofie a materialismului dialectic.

Heidegger identifică în filosofia lui Nietzsche un  răspuns pentru problema ființei și esenței ființării: Omul ideal este un supraom cel care se deosebește în mod esențial de restul lumii datorită voinței de putere. Astfel de aici se pornește tradiția filosofiei existențiale, realitatea.  Prin el se face desprinderea de rațiune, aduce o nouă metafizică: metafizica artistului. Realitatea  poate fi explicată prin intermediul artei, acesta găsește cauza estetică a existenței, mântuirea poate fi  posibilă prin artă deoarece doar în ipostaza de creator este posibilă punerea în scenă a propriei  suferințe, suferință de proveniență estetică.

Bergson publică în anul 1889 Eseul asupra datelor imediate ale conștiinței, lucrare unde precizează că stările de conștiință sunt intensități, nu mărimi.  Numește realitatea interioară durată modul prin care putem să ajungem la eul nostru fundamental,  aceasta este cea care ne locuiește iar atenția noastră este centrul care observă mai mult în afară, adică  în spațiu. Bergson aduce în antiteză simultaneitatea spațială cu succesiunea temporală. Intuiția se  află între instinct și simțul artistic, este cea care ne oferă concretul, pentru că prin intermediul ei  puteam ajunge la cunoaștere. Intuiția este cea care ne permite să ajungem la eul fundamental.

Pentru o filosofie a vieții: semnificația cuvântului substanțialism

Prin termenul de substanțialismul de cele mai multe ori suntem trimiși direct către materialismul specific lui Marx, către marxism. Independent de asta, în fapt substanțialismul face referire la primatul existenței asupra conștiinței și asupra unei morale care face referire la faptul că viața socială este „explicată” de condițiile sociale ale existenței.

Atunci când facem referire la substanțialism trebuie să ne gândim și la viziunea presocraticilor. Aceștia încercau să descopere ce este concret, în ideea de a descoperi care este „elementul” esențial al existenței. Metafizica tradițională europeană se referă la un anumit element care există prin propria sa voință, nu este un conjugat sau un derivat din ceva, este poate, ceva mai științific vorbind particula ultimă, cărămida de bază a tot și a toate.

Substanța sau ființa ființării, acel element care rămâne veșnic neschimbat. Este acea Cale a Adevărului despre care aflăm din poemul lui Parmenide. Substanța este baza pentru întreaga parte a lumii nematerială a lumii în care trăim. Platon a făcut distincția între două forme de a fi. pornind de la teoria lui Parmenide care vorbește despre două căi, a adevărului. Platon a făcut distincția între, pe de o parte, obiecte singulare care există exclusiv prin participare fără ființă proprie și, pe de altă parte, idei care au ființă proprie.

Filosofia lui Husserl

Fenomenologia se ocupă cu studiul structurilor conștiinței în modul prin care sunt experimentate din punctul de vedere al primului observator. Fenomenologia apare pe fondul nevoii resimțite în secolul al XX-lea de reconectare cu trecutul. Structura centrală a unei experiențe este de fapt intenționalitatea ei, fiind direcționată spre ceva, întrucât este o experiență a unui obiect sau despre acesta. Fenomenologia pornește de la premisa faptului că atunci când un om (un subiect) ia o decizie la baza ei se află o anumită intenție, un anumit scop. O experiență este direcționată către un obiect în virtutea conținutului sau a semnificației sale (care reprezintă obiectul).

Fenomenologia ca disciplină este cât se poate de deosebită, dar este legată de alte discipline cheie din filosofie, cum ar fi ontologia, epistemologia, logica și etica. Fenomenologia a fost practicată în diferite moduri timp de secole, dar a început să apară la începutul secolului al XX-lea în lucrările lui Husserl, Heidegger, Sartre, Merleau-Ponty și alți filosofi. Problemele fenomenologice ale intenționalității, conștiinței și perspectivei al primului observator au fost proeminente în filozofia mentală recentă. Pentru Camil Petrescu filosofia lui Husserl reprezintă un exercițiu pentru redactarea lucrării lui, Doctrina substanței, este mai mult o încercare de reformulare a terminologiei specifice ei, un fel de un o rearanjare a spațiului fenomenologic.

Punctul de la care pornește Petrescu este tocmai arbitraritatea invocată și de Husserl. Filosoful german critică la început  demersul de cunoaștere a omului prin intermediul psihologiei, care constă într-o privire a vieții prin  filtrul rațional și reprezintă un set artificial de reguli, dorește să întemeieze filosofia științific, să nu  mai fie un background pentru alte discipline, iar asta se poate face prin trecerea la o analiză  riguroasă, fără să pornească de la ceva apriori, vrea să fundamenteze filosofia ca o știință riguroasă.

Considerând că rațiunea umană poate fi explicată prin Teoria Cunoașterii și Logică, pentru că ele  caută principiile universale ale cunoașterii, Husserl caută o descriere lipsită de o bază teoretică a realităţii, o analiză  pur descriptivă: o fenomenologie. Acesta, pornind de la modelul lui Franz Brentano, susține că nu  există o stare neutră a conștiinței, aceasta fiind mereu îndreptată spre ceva, fenomen pe care filosoful  îl numește intenționalitate, pe lângă acest termen aduce alți doi termeni care formează un tot,  definește relația dintre noema (obiect al gândirii) şi noesis (act al conştiinţei).

Noema nu reprezintă  obiectul în sine, acesta fiind rezultatul mai multor noesis. Acesta pentru face diferențierea între  realitatea obiectivă și cea subiectivă pornește de la explicația lui Galilei, care numește lume obiectivă  tot ce se supune legilor matematicii și lume subiectivă ceea ce poate fi perceptibil omului, unde  încadrează gustul, mirosul, culorile ș.a.m.d. acestea nedepinzând de ce se poate numi lume autentică,  depind de modul în care o percepem noi, oamenii. Acesta are tot doi poli, primul este lumea noastră  a vieții care are o tipologie și egoul transcendental.

Omul trăiește într-un prezent care reprezintă o axă  între retenție (trecutul apropiat care este reținut în prezent) și protenție (ce urmează să se întâmple). Omul este sinele care poate să perceapă, Husserl oferă o haină totuși, pentru că optează pentru o rigurozitate excesivă cu care încearcă să pună totul în sfera  coeficientului, al semnului. Husserl este superior pentru că are o intuiție a gândirii concrete, el opune  conștiința biologicului și lasă psihologicul pentru fenomenologia pură. Acesta face diferențierea între  procesul gândirii (noetic) și obiectul gândirii (noematic)

Intuiționismul husserlian, față de cel bergsonian, spune Camil Petrescu, este o anume elucidare a cunoașterii în domeniul esențelor.  Husserl trece peste dificultățile percepției și peste inadecvarea la durată, dar, bineînțeles, sistemul  acestuia are limite, pe care filosoful român le denunță, și în cazul acesta este pierdut concretul pentru că nu se depășește limita idealității. Husserl conduce spre o fenomenologie pură, generală,  Camil Petrescu vine în completarea intuiției bergsoniene și fenomenologia husserliană pentru a  aduce substanța în schimbul intuițiilor esențializate care nu oferă concretul.

Metoda substanțialistă

Camil Petrescu dorește să aducă în sistemul fenomenologic individualul, care poartă  imprevizibilul, vrea să pună în sistemul acesta istoria: Cunoașterea lumii când va fi reală, absolută,  va fi dată într-o intuiție esențială, dar aceasta va fi la capătul istoriei. Până atunci ne rămâne  domeniul imens al semnificațiilor concrete și al substanței. Așadar trebuie să ne fixăm atenția  asupra prezentului concret. Nu putem să ajungem nemijlocit la cunoaștere care este prezența, putem  să avem o cuantificare a vederii, doar așa am putea să ajungem la oarecare cunoaștere, dar nu este  posibil să cunoști decât mijlocit actul cunoașterii. Există multe puncte în cadrul experienței, însă  acestea pot fi despărțite în două axe cunoscător-realitate și subiect-obiect.

Pe mai departe  cunoașterea este divizată între obiectiv și subiectiv, Doctrina substanței (1), spune că pentru  cunoașterea concretului este nevoie de o mijlocire, fapt cert este că, spre deosebire de Husserl,  substanțialismul reintegrează esența în concret, adică avem de-a face cu un concret al esenței. Pentru  a explica această metodă de cunoaștere, mereu se va face apelul la esență, se poate spune că este o  gradație. Începe prin a anunța esența concretului, substanța care în mod esențial este bidimensională.  Prima dimensiune, cea a necesității, creează structura concretă adică prezența (cunoașterea este  numai prezență), care în fond este o traducere a evidenței vederii noosice. Concretul substanțial este  corpul substanțial (prezența). Cealaltă dimensiune este noosică, pe care esența concretului își creează  valoarea.

Substanța este fie creația omului prin cultură, fie o găsim sub formă latentă în creația noosului. Aceasta reprezintă totalizarea obiectivărilor ei, a trebuit să învingă subiectivitățile individualității pentru a ajunge în sfera realului și să iasă din cea a posibilului. Astfel ne îndreptăm spre natura Eului, a subiectivității, a raporturilor sale cu realitatea. Distingem un eu biologic (care  este afirmarea biologică a unității organice), el reprezintă un agent al cunoașterii substanțiale și  distingem un subiect (prezența unității dintre biologic și actul gândirii). Subiectivitatea este interiorul  subiectului, care este un centru de activitate sub condiția biologică, istorică, fiind o consecință a individuației. Eul este cel care gândește, iar gândirea oferă posibilitatea manevrării imaginilor și  memoria fără imagini își pierde sensul, nu poate exista. Fenomenul intuiției esențiale, preluat de la  Husserl, dezvăluie o primă izolare a actului cunoașterii.

Esența reușește să iasă la iveală numai prin  intermediul obiectivării. Valorile substanțiale au ca esență depășirea, adică valoarea este sensul  depășirii subiectivității, care se realizează prin obiectivare. Prin geniu se ajunge la sensul  semnificațiilor, erosul este o formă latentă a noosului istoric, însă la rândul ei, obiectivarea are o  esență, expresia, prin ea se face evadarea din subiectivare, instrumentul expresiei este cuvântul. Prin  cuvânt devoluția evadează, eului îi este împlinită dorința. Pentru că prin obiectivare se ajunge numai  la lucruri reale.

Omul trebuie să își învingă limitările pe care i le pune biologicul, doar așa poate să  acceadă la cunoașterea absolută. Pentru că subiectivare este noosul istoric care a trecut în subiect și  trebuie să treacă de limitarea sensibilității. Anton Adămuț, Substanțialismul ca teorie a cunoașterii, în op. Cit.

Sartre spune că principiul fundamental al existențialismului este premergerea omului înaintea  existenței; adică omul se creează pe sine prin alegerea liberă de sine însuși. Îl găsim pe Sartre între  alți piloni ai filosofiei concretului, a individului și a subiectivității, Kierkegaard și Heidegger. La un  an după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în conferința publică L’existentialisme est un  humanisme. Cruzimea paradoxală a umanității este confirmată cu vârf și îndesat de războaiele duse  de om împotriva sa, existențialismul oferă perspectiva realistă asupra identității umane, viața este  abordată în mod subiectiv.

Filosofia existențialistă

Filosofia existențialistă își are începutul în filosofia lui Kierkegaard și a  lui Nietzsche, prin demersul acestora de a merge direct la om, au o abordare subiectivistă. Filosoful  francez prezintă subiectul izolat prin filtrul negativ, îl pune sub semnul indeterminării, pentru că  omul este într-o continuă devenire. Concepțiile heideggeriene îl influențează, transcendența pentru  Sartre este o depășire activă a datului către posibil, pentru Heidegger transcendența trebuie pusă în  relație cu diferența ontologică dintre existență (ființare) și om (ființă).

La rândul său critică filosofia hegeliană, Kierkegaard îi oferă fundalul pe care să se  desfășoare existențialismul. Filosoful danez preia dialectica hegeliană dar critică filosofia acestuia  pentru că îndeamnă spre retragerea în general, pe când el spune că individul nu are nimic căruia să se supună, el trebuie tratat ca atare. Influența constă și în faptul că se raportează la existența  individuală, acesta identifică trei stadii ale existenței omului în lucrarea Sau-Sau (1843): stadiul  estetic, stadiul etic și stadiul religios. Primul este explicat prin analogie cu Don Juan, când omul vrea  să savureze plăcerile vieții, nu se alege pe sine, coordonatele pe care își fundamentează existența sunt  fericirea și nefericirea, încercând prin diferite mijloace să o obțină pe cea dintâi.

Stadiul etic, care  survine din disperarea estetului îi oferă posibilitatea omului de-a se alege pe sine, fiind conștient de  liberul arbitru, astfel tinde să atingă absolutul, pe el însuși putând să se aleagă în mod absolut.  Ultimul stadiu, cel religios este momentul în care omul se consideră păcătos și înțelege că salvarea sa  este posibilă prin intermediul lui Dumnezeu. În același an apare și lucrarea Teamă și cutremurare în  care credința este prezentată drept o pasiune absurdă, căreia cel care i se dăruiește se ridică deasupra  eticului, depășește comunitatea, credința individualizează, omul este singur în fața absolutului.

Camil Petrescu se desparte de filosofia lui Hegel, consideră că face o confuzie între concret și  teoria concretului. Hegel este condamnat pentru că nu face diferențierea între devenirea concretă și  inscripția ei logică, filosofia dialectică a lui Hegel este tocmai opusul substanței concretului. Pentru substanțialism valoarea este depășirea subiectivității- obiectivarea- acesta fiind un demers  intențional. Vorbim ca în cazul existențialismului despre libertatea omului. Libertatea care îl  responsabilizează pe om, este singurul vinovat de nereușita sa. Omul este suma faptelor sale, el este  singurul care poate să se desăvârșească, nu există un Dumnezeu care să-i ofere model sau în spatele  căruia să pună faptele care nu-l onorează.

Subiectivismul existențial face apel la libertatea subiectului  individual și la faptul că omul nu poate să treacă înaintea subiectivității umane. Atunci când alegem  recunoaștem deja valoarea lucrului ales. Și toată această libertate devine angoasantă pentru că el este  singurul responsabil al pasiunii sale. Camil Petrescu caută adevărul, esența este concretul real care nu  poate fi voalat, la fel și existențialismul este o doctrină a adevărului, și este singura doctrină care nu  privește omul ca pe un obiect, ceea ce la Camil Petrescu se numește faptul de a fi luat în considerare  și eul organic și corpul esențial- conștiința. Umanismul pe care îl propun existențialiștii ține de faptul  că omul este mereu în afara sa și tot el este centrul transcendenței sale.

Sistemul de valori al celor doi urmărește împlinirea omului (a eului). Tot pe baza unei  antinomii își explicitează, Camil Petrescu, sistemul axiologic, deoparte avem valorile subiective, presubstanțiale, care sunt reglate de dorințele eului organic (corpul substanțial reprezintă conștiința),  omul dorește aceste valori înainte de-a le avea, iar prin posesia acestora se împlinește organic.  Valorile subiective conservă biologicul și au un caracter devolutiv, acestea nu se pot obiectiva dar pot  avea grade de obiectivare, prin intermediul instinctului de asociere se poate trece la o subiectivare  colectivă, acestea țin de structura speciei. La polul celălalt avem valori istorice, care sunt o depășire a  valorilor subiective, a ieși din sfera subiectivității constituie un act de valoare. Valorile culturale sunt  valori substanțiale reluate de mediu, asigură comunicarea dintre indivizi. Avem geniul și erosul,  geniul este personalitatea individului, adică o depășire a individului normal, care este orientat noosic.

Personalitatea apare când este depășit modul eului biologic de-a acționa, subiectul poate să își  depășească condiția organică. Erosul este o formă latentă a noosului istoric, este și un mod prin care noosul vrea să evadeze, astfel devine motiv fundamental al istoriei. Erosul este forma superioară a  iubirii, adică dorința de a oferi bucurie. Erotismul este bestialitate, adică o stare de așteptare și  depășirea acestui stadiu necesită sinceritate, sacrificiu. Camil Petrescu își constituie lucrarea prin raportare la filosofia lui Husserl, prin asta devine  cel mai modern filosof în spațiul românesc. Atât el cât și Sartre își construiesc sistemele filosofice pe  un drum deschis de Nietzsche, Kierkegaard Bergson și Husserl. Demersul lui Camil Petrescu de a  descoperi eul fundamental este inspirat de fenomenologie, demers rămâne o încercare de  reconstrucție a spațiului acestei filosofii.

Informațiile au fost preluate din lucrările de mai jos:

  1. Adămuț, Anton, [Și] filosofia lui Camil Petrescu, Editura Timpul, Iași, 2008;
  2. Bergson, Henri, Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;
  3. Fellman, Frdinand, Istoria filosofiei în sec. al XIX- lea, All Educational, București, 2000;
  4. Grøn, Arne, Jean-Paul Sartre: Libertate și situație, în Filosofia în secolul XX, trad. Gheorghe Pascu et alii, ALL EDUCATIONAL, București;
  5. Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică, trad. Drăgan Vasile, București, Humanitas, 1994;
  6. Petrescu, Camil, Doctrina substanței (I-II), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988;
  7. Sartre, Jean-Paul, Existențialismul este un umanism;
  8. Vlăduțescu, Gheorghe, Neconvențional, despre filosofia românească, Paideia, București, 2002.