Arta ne-a făcut să vedem bolile mintale ca parte a condiției umane, nicidecum străine sau demne de dispreț – o experiență pozitivă și utilă. Arta modernă chiar a sărbătorit suferința mentală ca pe o aventură creativă. Acest modernism psihiatric a început cu „nebunia” lui Vincent van Gogh și a dus la nebunia pacienților, fiind descoperită ca un nou tip de artă. Cu toate acestea, are rădăcini istorice mult mai profunde. Albrecht Durer a înfățișat geniul melancolic încă din Renaștere. La fel și pictorii romantici identificați ca „nebuni”.
Poate că nu este greu de văzut de ce artiștii manifestă adesea empatie pentru ceea ce societatea numește boală: toată creativitatea este o călătorie irațională. Ideea de a ieși în afara ta pentru a vedea lucrurile din nou, este probabil la fel de veche ca viziunile luminate de torțe ale artiștilor din peșteri. A fost exprimată de Platon când a scris că extazul poetic este singura sursă a adevărului divin. „Nebunia este un dar de la zei.”
Vittore Carpaccio – Vindecarea omului posedat la Rialto (c. 1496)
Această pictură a vieții de zi cu zi din Veneția secolului al XV-lea, dezvăluie modul în care boala mintală a fost înțeleasă și tratată în Evul Mediu. Uneori se numește „Vindecarea nebunului”, dar „posedat” este mai aproape de ideile contemporane despre minte. Căci omul vindecat în mod miraculos de un preot în mijlocul dramei umane a podului Rialto, a fost posedat de un demon. Suferința sa nu este nici o problemă medicală, nici socială, ci o experiență religioasă.
Matthias Grunewald – Ispita Sfântului Antonie (c. 1512-16)
Artiștii medievali târzii au fost fascinați de povestea pustnicului creștin timpuriu Sfântul Antonie cel Mare, care a fost ispitit de diavoli. Pentru Grunewald, aceasta devine o teroare cu adevărat personală și psihologică, imaginea unui om a cărui sănătate este amenințată. Infinitele forme oribile ale demonilor sunt ca niște gânduri malformate. Este o lucrare plină de compasiune, deoarece aceasta face parte din retaula de la Isenheim, pictată pentru un spital care trata persoanele cu boli care desfigurau. Unul dintre diavoli are răni și pielea cenușie. Prin urmare, această scenă în care diavolii roiesc, ar putea reprezenta suferința fizică extremă care amenință sănătatea mintală. A influențat expresionismul german și este până în prezent o capodoperă a minții, pusă în pericol de forțe neînțelese.
Albrecht Durer – Melancolia (1514)
Această operă de artă vizionară este atât un diagnostic, cât și o sărbătoare eroică a ceea ce acum ar putea fi văzut ca o boală. Melancolia a fost cunoscută și experimentată în Evul Mediu, când se credea că este un întuneric al minții rezultat dintr-un dezechilibru al umorilor. Acel întuneric este al melancoliei lui Durer. În dezamăgirea ei, apare incapabilă să continue cu marile sale lucrări. Ea trebuie să judece cu instrumentele sale un matematician și un arhitect: un geniu renascentist. Durer descrie prin această emblemă propria sa viață interioară și inspiră la complexitatea minții. Căci Melancolia, în ochii lui, este semnul geniului – a aspira să cunoască și să creeze, înseamnă a cădea în disperare. Nefericirea este nobilă, pentru Durer. Această amprentă este, fără îndoială, începutul psihologiei moderne.
William Hogarth – Rake în Bedlam (1733)
Perspectiva lui Durer, aceea că umbrele mentale fac parte din viața umană, s-a pierdut pe fondul Spitalului Bethlem din Londra. „Bedlam” a fost fondat în Evul Mediu și s-a putut specializa în boli mintale încă din secolul al XIV-lea. Când Hogarth, în secolul al XVIII-lea, înfățișa un tânăr a cărui carieră de jocuri de noroc și cheltuieli îl condusese acolo, era un loc în care londonezii puteau veni și privi „nebunii”. Hogarth arată două femei „sănătoase” care se bucură de spectacolul nebuniei. Acesta includea oameni care se credeau regi și episcopi. Desigur, în viziunea lui Hogarth, granița dintre sănătate și nebunie este subtilă.
Francisco Goya y Lucientes – Somnul rațiunii naște monștri (c. 1799)
Reprezentarea de către Goya a unui om adormit – artistul – asaltat de monștrii nopții, este o imagine a fragilității rațiunii, realizată la sfârșitul Iluminismului. A fost marea mișcare din secolul al XVIII-lea care a încercat să schimbe lumea cu enciclopedii, demonstrații științifice și primele fabrici . Opinia realistă, dar și plină de compasiune a lui Goya, este că rațiunea guvernează doar o parte din mintea noastră. Astfel că, dacă adoarme, rațiunea patrunde într-o zonă întunecată și trebuie să împartă lumea cu acele coșmaruri care se nasc din somnul ei. În zorii epocii moderne, această imagine reflectă vechile descrieri ale ispitelor Sfântului Antonie.
Theodore Gericault – Portrete ale nebunilor (1822)
În epoca romantică, stările de spirit extreme și suferința interioară erau lucrurile poeziei și ale artei. Această dispoziție de introspecție deschide o viziune nouă asupra sănătății mintale, în portretele lui Gericault despre „nebuni”. A pictat zece pe această temă, dintre care cinci există încă, toate reprezentând pacienți ai prietenului său, dr. Etienne-Jean Georget. În acest tablou, există un profund respect și simpatie umană, pentru o femeie a cărei boală pare în mare parte vizibilă ca fiind o nefericire profundă. Scăpând de stereotipuri și prejudecăți, Gericault descrie boala mintală ca parte a condiției umane de care el însuși – ca un artist ale cărui picturi se referă la moarte și violență – se simte în mod clar aproape.
Gustave Courbet – Autoportret (Omul disperat) (c. 1843 – 45)
Într-un moment de exaltare romantică, Courbet se descrie ca fiind „nebun”, cu fața extaziată și îngrozită. Starea sa disperată de spirit nu este o boală rușinoasă, ci o insignă a mândriei artistice. Într-o tradiție care se întoarce la Melancholia lui Durer, dar a ajuns la o nouă putere în epoca romantică, pentru el, geniul și nebunia sunt echivalente. Această față a disperării este chipul avangardei secolului al XIX-lea, riscând și chiar curtând boala cu băuturi și droguri. Courbet arată ca un personaj dintr-una dintre poveștile lui Edgar Allan Poe, mintea lui dezlegând totul într-un fel de care primii artiști moderni au fost fascinați.
Vincent van Gogh – Autoportret cu ureche bandajată (1889)
Vincent van Gogh a fost fascinat de o pictură din secolul al XIX-lea numită Nebunia lui Hugo van der Goes. În această imagine, artistul medieval Hugo van der Goes – care în viața reală a fost închis într-o mănăstire din cauza bolilor mintale.Van Gogh a scris că uneori s-a identificat cu acest tablou. Aici, la scurt timp după ce și-a tăiat propriul lob al urechii, el se cercetează ca un om aflat în aceeași situație. Sau este? Ochii lui Vincent sunt de un albastru-cristal, privirea lui este acută și pătrunzătoare. Se uită la chipul său rănit dintr-un plan obiectiv, parcă descoperind un adevăr profund. El nu este nici „sănătos”, nici „nebun”, ci un om care ne vorbește cu onestitate și curaj.
Edvard Munch – Țipătul (1893)
În această operă de artă, nebunia este condiția modernă care are claritatea unei teoreme. Țipătul este universal. Așa ne face să ne simțim viața de astăzi, spune Munch. Departe de o patologie care afectează indivizii, dorința de a țipa în durere și izolare, sub un cer oscilant, este un răspuns sănătos la o lume nebună. Munch duce reevaluarea artistică a bolilor mintale (care a început în epoca romantică), până la concluzia sa logică: nu există un Bedlam, ci lumea în sine.
Josef Forster – Colecția Prinzhorn (după 1916)
Odată ce Munch și Van Gogh au făcut din „nebunie” o valoare pozitivă în arta modernă, o cheie a adevărului vizionar, a fost doar o chestiune de timp înainte ca profesia medicală să înceapă să vadă noi legături între artă și minte. Înainte de moartea sa în 1933, dr. Hans Prinzhorn a adunat o colecție de artă cu pacienți bolnavi mintal, care a fost începutul a ceea ce este acum cunoscut sub numele de „outsider art”. Acest exemplu are puterea stranie a lui Goya. Dintre toate lucrurile descrise de artiști, „nebunia” a devenit o sursă de originalitate artistică în sine.
