Radu Cosașu. „Belphegor” la 92 de ani

Am, evident, scriitorii mei preferați, iar unul dintre ei este, în ultimii ani, Andrei Crăciun. Citind unul dintre textele sale am hotărât să îl citesc pe Radu Cosașu, despre care știam că este un vechi cronicar sportiv, timp de peste 45 de ani semnându-și materialele cu pseudonimul ,,Belphegor”.

Un scriitor care schimbă vieți.

Un text al lui Andrei Crăciun, așadar, m-a trimis la bibliotecă:

,,Relația mea cu Radu Cosașu a început în primii ani de după Revoluție, când eu eram copil de școală primară și citeam gazetele pe care le cumpăra tatăl meu. De atunci, chiar de la început, Radu Cosașu a devenit cronicarul meu preferat și, cu timpul, a devenit și scriitorul meu cel mai iubit.  Este omul de la care am învățat cel mai mult: citindu-l pe Radu Cosașu am știut cum vreau să îmi trăiesc viața – am vrut mereu să fiu ziarist de presă scrisă și încă mai vreau. Scriitorii săi preferați, Babel, Platonov, Hrabal și Fitzgerald și Malraux au devenit și ai mei. Până și filmul său preferat, Hoții de biciclete, a devenit filmul meu preferat.  M-am uitat la lume multă vreme cu ochii lui Radu Cosașu, până când mi-am dobândit o privire a mea și nu mi-ar ajunge toată viața să îi mulțumesc pentru cât de multe lucruri mi-a dăruit și cât m-a îmbogățit.”

Pentru a înțelege cine este Radu Cosașu, trebuie să ne întoarcem în anul 1930, la Bacău, atunci când, într-o zi de 30 octombrie se naște într-o familie de evrei, familia Rohrlich, un băiat, care primește numele Oscar. Între 1940 și 1948 frecventează cursuri liceale în capitala României, urmând apoi un an la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti și apoi Școala de Literatură ,,Mihai Eminescu”.

Cariera lui de reporter, de jurnalist, începe foarte devreme, în anul în care devine major scriind deja pentru ,,Revista elevilor”. Devine foarte repede redactor la ,,Scânteia tineretului”. La Congresul Tinerilor Scriitori din anul 1956  lansează ,,teoria adevărului integral”, după acest episod fiind concediat din funcția deținută la ,,Scânteia tineretului”. Nouăsprezece ani, între 1968 și 1987, este redactorul șef al revistei a cărei amintire ne aduce azi atâta nostalgie, ,,Cinema”.

Debutul editorial al scriitorului a venit în 1952, un volum de proză patriotică semnat cu pseudonimul Radu Costin, însă adevărata afirmare a fost lansarea volumului de satiră ,,Maimuțele personale” din 1968. Scriitorul își șlefuiește un stil personal și acesta este recunoscut ușor în volumele ,,Un august pe un bloc de gheaţă” din 1971, ,,Viaţa în filmele de cinema” din 1972, ,,Ocolul pământului în 100 de ştiri” din 1974, ,,Cinci ani cu Belphegor” din 1975, ,,O vieţuire cu Stan şi Bran” din1981 și ,,Sonatine” din1987.

Cosașu a continuat să publice și scrierile următoare sunt cele care l-au definit cel mai bine, fiind vorba de fragmente autobiografice, cuprinse magistral în volumele ,,Supravieţuiri” (I-VI, 1973-1989): I-II (1973-1977), III (1980) – ,,Meseria de nuvelist”, IV (1983) – ,,Ficţionarii”, V (1985) – ,,Logica”, VI (1989) – ,,Cap limpede”. Alte cărți ce nu pot fi omise atunci când vorbim despre opera lui Radu Cosașu sunt ,,Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita” (1978), ,,Mătuşile din Tel Aviv” (1993), ,,O supravieţuire cu Oscar” (1997), ,,InSISIFicarea la noi, pe Boteanu” (1998),  ,,Autodenunţuri şi precizări” (2001).

După ce bătrânul Belphegor a trecut în mileniul trei, ,,Supraviețuirile” au fost rearanjate din punct de vedere cronologic și au fost reeditate în două volume: primul, intitulat ,,Rămășițele mic-burgheze” a apărut în 2002, al doilea a ieșit din tipografie un an mai târziu, cu titlul ,,Armata mea de cavalerie”.

Radu Cosașu și-a trecut numele toată viața de scriitor sub cronici, articole, editoriale în reviste ca ,,România Literară”, ,,Flacăra”, ,,Cinema”, ,,Tribuna”, ,,Sportul sau ,,Informația Bucureștiului”. În anul 1993, împreună cu Andrei Pleșu, Zigu Ornea și Tita Chiper fondează un săptămânal de cultură, ,,Dilema”, un săptămânal ce își va schimba în 2004 numele în ,,Dilema Veche”, păstrându-și însă masa selectă de cititori.

Colaborând în permanență cu diverse publicații, dintre care amintim ,,Gazeta Sporturilor”, în paginile căreia își alintă și azi marea iubire, fotbalul, Radu Cosașu s-a apropiat și de dramaturgie, fiind autor al pieselor de teatru ,,Mi se pare romantic” și ,,Scurt program cu bossanove”.

În ultimii ani, Radu Cosașu a fost premiat deseori, nu trebuie însă uitate nici premiile vechi: Premiul,,Ion Creangă” al Academiei (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1971, 1981), Premiul ,,Felix Aderca” (1999), Premiul Naţional pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor (2007), Premiul pentru literatură la Gala Premiilor ,,Flacăra”(2010), Premiul ,,Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia, din partea revistei Observator cultural (2010), Premiul de Excelență la Gala Premiilor ,,Ioan Chirilă” (2010). La 30 martie 2004, Radu Cosașu a fost decorat de președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer.

Belphegor, azi

Dincolo de premii și onoruri, trebuie să reținem complexitatea domeniilor în care condeiul lui Radu Cosașu a lăsat urme: sport, cinematografie, muzică, teatru, literatură, publicistică. Radu Cosașu a fost un ziarist excepțional, total, iar dacă sprâncenele vi se ridică, rezervate, atunci când, parcurgând reperele unei vieți de jurnalist în comunism, întâlniți și ziare precum ,,Scânteia” în portofoliul lui, trebuie să revin la scriitorul căruia i-a marcat debutul în presă, în literatură, Andrei Crăciun:

„Radu Cosașu nu este tradus în nico limbă străină, Radu Cosașu nu a scris best-seller-uri, Radu Cosașu nu este un scriitor predat în școli. Ceea ce demonstrează o dată în plus că și în chestiunea literaturii suntem tot amatori.

Radu Cosașu este un nuvelist și un ziarist și un poet român, născut evreu la Bacău, trăit toată viața în București, cu excepția vizitelor la mătușile din Tel Aviv. A fost comunist, fără să fie vreodată membru de partid. Șaizeci de ani a scris în contra excesului personal de naivitate din prima parte a vieții. În ciuda a tot, inima i-a rămas la stânga, ,,ca la oamenii normali”.

L-am descoperit pe Radu Cosașu în textele unui scriitor mult mai tânăr decât el, i-am luat apoi urma căutând cronici sportive vechi și neratând săptămânala cronică de joia din Gazeta Sporturilor. Am mers mai departe apoi, căutând în scrierile lui ceea ce a putut să declanșeze vulcanul sufletesc în Andrei Crăciun și am terminat iubind fiecare cuvânt scris de cel care s-a născut Oscar Rohrlich, a scris ca Belphegor și azi, la 92 de ani neîmpliniți, încă are un portret cu pipa în gură, la fiecare chioșc de ziare din țara noastră, deasupra cronicii de joi din Gazeta Sporturilor.

În 1991, pe când Crăciun avea 9 ani și Cosașu 61, s-a întâmplat  ceva într-un orășel din centrul țării. Ne povestește același Andrei Crăciun:

„Atunci, în anul 1991, pe când aveam opt ani, l-am citit pentru prima dată pe Radu Cosașu. Habar n-aveam că fusese Belphegor, că scrisese cele mai frumoase nuvele din literatura română postbelică, nu cred că mă gândisem vreodată serios la ce înseamnă o supraviețuire. Atunci, atunci am învățat ce este o supraviețuire, chiar la finalul primului articol scris de Radu Cosașu în ,,Fotbal plus”, primul articol de ziar care m-a lăsat fascinat și lămurit.”

În zilele noastre, după 30 de ani, Gazeta Sporturilor apare uneori cu editoriale semnate de copilul de atunci și de Radu Cosașu, nonagenarul ce încă nu a scăpat condeiul din mână. Nu e așa că e frumoasă viața scriitorilor?

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor