Diverse

Raționalismul în filosofie. Cunoașterea se bazează pe rațiune?

Sursa: bbvaopenmind.com

Raționalismul este poziția filosofică conform căreia rațiunea este sursa supremă a cunoașterii umane. Acesta contrastează cu empirismul, conform căruia simțurile sunt suficiente pentru a ne asigura și justifica cunoașterea. Într-o formă sau alta, raționalismul apare în majoritatea istoriilor și a tradiției filosofice. Tradiția occidentală se mândrește cu o listă lungă și distinsă de adepți, inclusiv Platon, Descartes și Kant. Raționalismul continuă să fie astăzi o abordare filosofică importantă în procesul cunoașterii.

Cum ajungem să cunoaștem obiecte, prin simțuri sau prin rațiune?

Potrivit lui Descartes, ultima opțiune este cea corectă. Ca exemplu al abordării lui Descartes asupra raționalismului, luați în considerare poligoanele (adică figuri închise, plane, din geometrie, vezi mai jos). De unde știm că ceva este un triunghi spre deosebire de un pătrat? Simțurile pot părea că joacă un rol cheie în înțelegerea noastră: vedem că o figură are trei laturi sau patru laturi. Dar acum ia în considerare două poligoane. Unul cu o mie de laturi și celălalt cu o mie și una de laturi. Care e care? Pentru a face distincția între cele două, va fi necesar să numărăm părțile. Folosind motivul pentru a le deosebi.

Raționalismul în filosofie. Cunoașterea se bazează pe rațiune

Sursa: Google

Pentru Descartes, rațiunea este implicată în toate procesele noastre de cunoaștere. Acest lucru se datorează faptului că înțelegerea obiectelor noastre este nuanțată de rațiune. De exemplu, de unde știi că persoana din oglindă ești, de fapt, tu însuți? Cum recunoaște fiecare dintre noi scopul sau semnificația obiectelor precum ghivece, arme sau garduri? Cum distingem un obiect similar de altul? Numai motivul poate explica astfel de puzzle-uri.

Folosirea raționalismului ca instrument pentru înțelegerea noastră în lume

  • Întrucât justificarea cunoașterii ocupă un rol central în teoretizarea filozofică, este tipic să îi sortăm pe filosofi pe baza poziției lor față de dezbaterea raționalistă vs. empiristă. Raționalismul caracterizează într-adevăr o gamă largă de subiecte filosofice.
  • De unde știm cine și ce suntem? Raționaliștii susțin de obicei că eul este cunoscut printr-o intuiție rațională, care este ireductibilă oricărei percepții senzoriale despre noi înșine; empiriștii, pe de altă parte, răspund că unitatea sinelui este iluzorie.
  • Care este natura cauzei și efectului? Raționaliștii susțin că legăturile cauzale sunt cunoscute prin rațiune. Răspunsul empiristului este că doar datorită obișnuinței ajungem să fim convinși că, să zicem, focul este fierbinte.
  • De unde știm ce acțiuni sunt corecte din punct de vedere etic? Kant a susținut că valoarea etică a unei acțiuni poate fi înțeleasă doar dintr-o perspectivă rațională. Evaluarea etică este un joc rațional în care unul sau mai mulți agenți raționali își gândesc acțiunile în condiții ipotetice.

Desigur, într-un sens practic, este aproape imposibil să separi raționalismul de empirism. Nu putem lua decizii raționale fără informațiile furnizate prin simțurile noastre și nici nu putem lua decizii empirice fără a lua în considerare implicațiile lor raționale.

Descartes și modernitatea

Descartes este adesea considerat ca fiind primul filosof al modernității. Nu numai că a fost un om de știință de prim rang în fruntea noilor teorii ale matematicii și materiei, dar a susținut, de asemenea, concepții radical noi despre relația dintre minte și corp, precum și atotputernicia lui Dumnezeu. Filozofia sa, însă, nu s-a dezvoltat izolat. În schimb, a fost o reacție la secole de filozofie scolastică care a oferit o respingere a ideilor antiscolastice ale unora dintre contemporanii săi. Printre aceștia, de exemplu, îl găsim pe Michel de Montaigne (1533-1592), om de stat și autor, al cărui „Essais” a stabilit un nou gen în Europa modernă, ceea ce ar fi determinat fascinația lui Descartes pentru îndoielile sceptice.

În altă parte a Europei, filosofia post-carteziană a ocupat un capitol central al filosofiei moderne timpurii. Alături de Franța, Olanda și Germania au devenit locuri centrale pentru producția filosofică și cei mai distinși reprezentanți ai lor au ajuns la mare faimă. Printre acestea, Spinoza (1632-1677) și Leibniz (1646-1716) au ocupat roluri cheie, ambele exprimând sisteme care puteau fi citite ca încercări de a remedia principalele erori ale cartezianismului.

Empirismul britanic

Revoluția științifică – pe care Descartes a reprezentat-o ​​în Franța – a avut, de asemenea, o influență majoră asupra filosofiei britanice. În anii 1500, în Marea Britanie s-a dezvoltat o nouă tradiție empiristă. Mișcarea include mai multe figuri majore ale perioadei moderne timpurii, inclusiv Francis Bacon (1561-1626) John Locke (1632-1704), Adam Smith (1723-1790) și David Hume (1711-1776).

Empirismul britanic se poate, de asemenea, la rădăcinile așa-numitei „filozofii analitice” – o tradiție filozofică contemporană centrată pe analiza sau disecarea problemelor filosofice, mai degrabă decât abordarea tuturor simultană. În timp ce o definiție unică și necontestată a filosofiei analitice nu poate fi furnizată cu greu, ea poate fi caracterizată în mod eficient prin includerea lucrărilor marilor empirici britanici ai epocii.

Sursa: Google

Iluminismul și Kant

În anii 1700, filosofia europeană a fost pătrunsă de o nouă mișcare filosofică: iluminismul. Cunoscut și sub denumirea de „Epoca Rațiunii” din cauza optimismului în capacitatea oamenilor de a-și îmbunătăți condițiile existențiale doar prin intermediul științei, Iluminismul poate fi văzut ca punctul culminant al anumitor idei avansate de filozofii medievali: Dumnezeu a dat rațiune oamenilor ca unul dintre cele mai prețioase instrumente ale noastre și din moment ce Dumnezeu este bun, rațiunea – care este lucrarea lui Dumnezeu – este în esență bună. Numai prin rațiune, atunci, oamenii pot realiza binele. Ce gură plină!

Dar acea iluminare a dus la o mare trezire în societățile omului – exprimată prin artă, inovație, progrese tehnologice și o extindere a filozofiei. De fapt, chiar la sfârșitul primei filozofii moderne, opera lui Immanuel Kant (1724-1804) a pus bazele filosofiei moderne în sine.