Monden > Diverse > Literatură > Raul Bribete, Spadda – să poți săruta sabia cu care ai fost martirizat
Literatură

Raul Bribete, Spadda – să poți săruta sabia cu care ai fost martirizat

Raul Bribete, Spadda

Spadda (eubeea, 2010) își are o prefață semnată de autorul însuși. Și asta înseamnă că Raul Bribete capătă autoritate și de autoexegeză, și simte să semneze un sinopsis, nu atât de emoționant cât să ne vorbească despre structura cărții și necesitatea apariției acesteia. De ce a scris cartea și care a fost contextul, chiar și cel intim-cameral al vieții sale private ne povestește frumos, așa cum ne-a obișnuit în poeme. Dar e prima ieșire a sa cu alt ecou în carte decât cel al unei voci llirice. Ne demonstrează ceea ce intuiam și noi, că este dedicat poeziei, că nu o scrie la întâmplare, că obsesiv, fiecare cuvânt trebuie să își găsească sensul în poeme. Pretențios, abil, nu lucrează decât pentru mize foarte mari cu niște concepte pe care le stăpânește foarte bine. Incredibil de elevat, separat de superficial și încadrat cosmosului său personal, autonom din cale-afară, de nimeni niciodată profanat.

Căutam o eliberare a poeziei lui Raul Bribete, față de (în ordine aleatorie) cărțile să nivelezi un munte cu tăvălugul; caniculă în diamant; Sărutul Iudei și tornada de hârtie. Ziceam eliberare, dar mă refeream la o distanțare față de paradigma sa de scriere, dar nu se dezice de religie, de personajele biblice, de același context, în fond. Ca într-o noapte polară nesfârșită este prins în propriul sistem și propriul vis poetic. Simt că mă strecor acolo, dar nu găsesc liniște, ci din nou capacitate să transmită că da, poți să accepți să săruți chiar și sabia care te taie, iubita care trădează, soarta care te nimerește exact atunci când nu te aștepți. Este martir, un martir al lumii, în văzul tuturor. Căci Spadda se întoarce în locul din care pleacă și iarăși pornește mai departe.

Interesant e că niciodată nu pare să aibă nevoie de mijlocitor. Între Raul și mesajul său pentru cititori nu stă nimeni. El însuși și marginile pernei. Ce e cu spada? E ceva: Cu această spadă/ mi s-a tăiat la naștere,/ ombilicul.//prin două oglinzi/ am văzut începutul/ și sfârșitul// sunetul lamei/ devenise deja/ o spadă întreagă/ în cel care deveneam” (5., p.37). Ea reprezintă obiectul care îl desparte pe cel în cauză de o mamă, de alt mediu și de o etapă, de fapt. Dar într-o manieră brutală, așa cum se petrec, de fapt marile schimbări lumești. Facerea unui om, iată, nu-i treabă simplă. Și ce grad de conștintizare și empatie cu sine însuși rememorându-și propriul început.

Am cam ostracizat cartea în timpul acestei încercări de a scrie despre ea, asta și pentru că am întors-o pe toate părțile ca să găsesc ceea ce căutam, că așa ziceam mai sus, căutam ceva, dar probabil că nu era de găsit. Cititorii mofturoși poate nu vor găsi în poezia trecutului lui Raul Bribete ceea ce și-ar dori ei, sau ceea ce ea înseamnă în prezent. Am vrea să aflăm, totuși, de ce îi place în mod special să ocupe spațiu puțin în pagini, nu este vreun poet vorbăreț. Citești și te gândești că ai vrea să știi, să cunoști mai mult. Urmează formele clasice de cele mai multe ori, pentru că aparent se simte bine în forma poeziei fixe, îi iese ritmul, ambitusul și tot ce trebuie, că l-am definit, dacă ne amintim, ca pe un maestru al tehnicii în lirică. Preocupat mai mult de formă și tehnică decât de orice altceva. Și văd că se gândește bine, că dacă tot are o voce, să o folosească în scop nobil, nu produce dejecții poetice, ci chiar sensuri care rup tăcerea, și mișcă ceva în sufletul omenesc.

Dar sunt multe sentimente de insecuritate, un mix, un tumult să ne confuzeze și să ne facă să rămânem aproape de poezia lui. Însă, vreau să vă spun, că după o cură de poezie a lui Raul Bribete, simți totuși nevoia de ceva mai puțin profund, fiindcă intensitatea cu care se scriu poemele de aici nu e una oarecare, simt să mă retrag în mundan. Probabil că e o stare absolut detașată de poezie, nu neapărat poezia a dat așa ceva. Dar cine știe, spun doar că vă puteți aștepta să nu rezonați așa cum v-ați fi așteptat. De aceea poezia n-ar trebui judecată în concordanță cu nevoile noastre periodice, ci în funcție de repere adecvate, poezia lui Raul va fi privită întotdeauna ca niște piese de muzeu, așa rare și intangibile de un poet care se prezintă și se reprezintă printr-un trecut poetic de dorit și de invidiat.

N-a avut timp Raul să devină mundan, dar a avut timp să se formeze în cele mai importante cenacluri ale anilor 2000 și post. Dar nu aș zice că l-au interesat vreodată modele literare, ba dimpotrivă s-a prefăcut orb și surd (evident că nu e, evident să știe ce fac colegii lui de breaslă), dar pe de altă parte, știe în mod nativ ce înseamnă frumosul, iubește estetizarea, îmbracă elegant până și cele mai nocive stări, ca în ritualurile de nuntă.