Monden > Diverse > Literatură > Raul Bribete, tornada de hârtie – din iubire pentru tine am umplut o mănușă cu tamarix
Literatură

Raul Bribete, tornada de hârtie – din iubire pentru tine am umplut o mănușă cu tamarix

Raul Bribete, tornada de hârtie

Placheta tornada de hârtie (Marineasa, 2008) aduce cu sine un întreg univers al reflecțiilor și al ipotezelor, se vorbește despre perfecțiune, despre ochi, brațe, umeri lustruiți, despre ce s-a făcut „Din iubire/ pentru tine” (tamarix, p.25), și toate cuvintele sunt trecute printr-o formă de profunzime sufletească superioară într-o formulă minimalistă și elevată.

Pe coperta patru a cărții, Cornel Ungureanu ne prezintă din punctul său de vedere succint un soi de recomandare: „Le citii, totul e interesant, titlul e bun – adică e ce trebuie: are expresivitatea necesară volumului. Pe viitor, reduse exclamațiile, tentația de a șoca, de „a fi poet”. O intrare pe un culoar cultural e necesară, dar asta după apariția cărții, care e o bună foaie de temperatură.” Nu cred că încearcă să șocheze, aici Raul Bribete, căci nu găsesc nimic șocant în imaginile sale mai degrabă profetice, doar cumințenie și stăruință în aspectele ce țin de moralitate, de etică, de buna cuviință. Găsesc că este aici, mai degrabă un divorț între șoc și moderație. Pare să fi învățat lecția moderației, așa cum învață orice șaman care are o conștiință puternic antrenată.

Într-adevăr, pildele religioase sunt cele care însoțesc mesajele poetice, dar avem personaje antagonice în contexte antagonice: Iona și Nero și trimiteri la simboluri ca „șarpele”; „iepurele”; „orga” etc. Cuvintele devin obsesii în aceste poeme care arareori își ies din matca dramatismului și a seriozității și devin altceva. Ele devin povești prin ele însele, exprimă adevăruri personale, de netăgăduit și momente de cumpănă în care se iau poate unele dintre cele mai importante decizii, sau nu se iau decizii deloc. Sunt pasaje descriptive. Imagini abstracte, tablouri pictate. Iluziile nu se întemeiază pornind de la evenimente fixe, ci par a fi niște discrepanțe temporale, niște emoții extrase din pasaje de subterane, din inima unui poet născut poet: „Un cui de aur/ bătut în inimă/ ca/ în tocul/ unui pantof/ regesc./ durerea!?/un lux/ pe care/ mi-l asum/ la/ nesfârșit.” (***,p.26).

Dar fiecare apostol în poezia lui Raul are un sac de sare deasupra capului. Și oare de ce? Poate pentru că și apostolii își au păcatele lor, așa cum tot în versuri spune că și Dumnezeu însuși are nevoie de binecuvântare. Adică descoperim anumite îndoieli biblice, chiar și unul dintre propovăduitorii învățăturilor creștine, în poemele lui. Să ne referim puțin la cât de extinse puteau fi poemele, nu o vom mai spune și pe aceasta, dar se putea. Însă, cred că este un punct de cotitură și încercare de formulare cât mai concisă a ideilor. Și i-a reușit. Pentru că într-adevăr are proprietatea cuvintelor pe care le alege și înțelege menirea sa aici și acționează ca orice minimalist, exclude cuvintele de legătură și rămâne cu esența, exact cu mesajul, adică.

Tornada de hârtie însumează 64 de pagini de poezie și este atât de subțire și chiar de mici dimensiuni, așa încât pe o ploaie absolut tropicală azi, am putut să o ascund în buzunarul de la parka mea londoneză waterproof, dar din instinctul de a proteja totuși, atât cartea, cât și culoarea părului meu (culoarea roșie), după aventura cu umbrela căreia vântul i-a rupt spițele care o țineau să mă apere de intemperia aceasta – am achiziționat o alta identică și la fel de instabilă. Se pare că îmi plac obiectele vulnerabile, se pare că tocmai de aceea îmi place și această poezie din cartea lui Raul Bribete, pentru că exprimă succint lipsurile, neajunsul, neputința, dorințele neîmplinite, dezechilibrul absolut, suferința, catastrofele bine ascunse în sufletul uman, acele grimase care rostesc adevăruri imuabile și capul plecat, atunci când ploaia te udă și se anunță după ploaia de care te plângi, o furtună, sau chiar o tornadă, ca o lecție binevenită, că ceea ce ți se întâmplă acum, nu e de o intensitate absolută, că întotdeauna există fenomene meteo mult mai puternice, mult mai distructive.

Dar fenomenul poetic la care facem referire, este cu totul și cu totul special, pentru că ne revelează o capacitate extraordinară de asumare a textului liric din partea autorului. Dar nu numai o asumare, cât mai degrabă, simt că este o trecere din ființa-formă în textele lirice, care reprezintă o nouă, sau o altă dimensiune, o dimensiune extraordinară, dincolo de ființa umană, dincolo de experiențele umane, aveți în față exact ceea ce obișnuiam să numim, o minte poetică, care nu numai că își scrie poezia, dar face din tot ce are în cale poezie.

Tornada de hârtie, citită la drum de felinar, sau deasupra unei ape, pe un pod, să zicem, sau într-o barcă, așa recomand. Dacă mai și plouă, și mai bine, dacă puteți să și hrăniți peștii între timp, aceasta e ceva deja extraordinar. O armonie perfectă. Dar cuvintele devin tornada, iar hârtia, tornadă și ea, și nu știu dacă, așa cum spuneam, apa face casă bună cu hârtia, aveți grijă să nu răsturnați barca. Eu am făcut-o de atâtea ori și nu numai că am scufundat cărțile, dar m-am și înecat fiindcă nu știu să înot. Nu trebuie să știți să înotați, e de ajuns să știți să citiți și vă salvați.