Luna aceasta se împlinesc 20 de ani de la invazia americană în Irak. Deși, în mod tragic, există prea multe victime pentru a le număra în urma acestui act criminal comis de America, noțiunea de adevăr trebuie să se numere cu siguranță printre ele.
Nu trebuie să uităm cum administrația George W. Bush a manipulat faptele, mass-media și publicul după atacurile oribile de la 11 septembrie 2001, așa cum administrația era hotărâtă să pornească războiul în Irak. La 11 septembrie 2001, la ora 14.40, la doar câteva ore după atentate, Donald Rumsfeld, pe atunci secretar al apărării, trimitea deja o notă către șefii de stat major pentru a găsi dovezi care să justifice atacarea liderului irakian Saddam Hussein (precum și a lui Osama bin Laden).
Câteva zile mai târziu, la 14 septembrie, președintele Bush a avut prima convorbire telefonică de după 11 septembrie cu Tony Blair, prim-ministrul britanic. Potrivit lui Bruce Riedel, care a fost prezent la convorbire în calitate de membru al consiliului de securitate națională al lui Bush, Bush i-a spus lui Blair despre planurile sale de a „lovi” Irakul în curând. „Blair a fost luat prin surprindere în mod audibil”, își amintește Riedel. „El l-a presat pe Bush să prezinte dovezi privind legătura Irakului cu atacul de la 11 septembrie și cu Al-Qaida. Bineînțeles, nu existau, lucru pe care serviciile secrete britanice îl știau”.
Serviciile secrete americane știau, de asemenea, că nu exista nicio legătură, dar asta nu a împiedicat administrația să își inventeze propriul adevăr din sânge și aer, atât de hotărâți erau să invadeze Irakul. În Afganistan, SUA au capturat un om, Ibn al Shaikh al-Libi, pe care îl suspectau de legături la nivel înalt cu al-Qaida. Statele Unite l-au transportat cu avionul pe prizonierul lor într-un sicriu sigilat în Egipt, unde egiptenii l-au torturat pentru a-l convinge să declare că Irakul susținea al-Qaida și că îl ajuta cu arme chimice și biologice.
Aceasta a fost o mărturisire obținută prin tortură și, prin urmare – după cum subliniază „Raportul privind tortura” din 2014 al Comisiei senatoriale pentru informații – este fundamental nesigură. Raportul a explicat că Al-Libi a revenit ulterior asupra declarației sale, spunând că le-a spus pur și simplu torționarilor săi „ceea ce a estimat că aceștia doreau să audă”, Cu toate acestea, informația, pe care serviciile secrete americane o considerau falsă la prima vedere, a ajuns în discursul lui Colin Powell în fața Consiliului de Securitate al ONU în februarie 2003.
Cu alte cuvinte, totul a fost numai minciuni, minciuni și iar minciuni. În cei doi ani care au urmat după 11 septembrie 2001, Bush și înalții săi oficiali au rostit public cel puțin 935 de minciuni cu privire la amenințarea pe care Saddam o reprezenta pentru Statele Unite, potrivit Centrului pentru Integritate Publică. În perioada premergătoare războiului, Bush și asociații au inundat undele radio cu ideea „nu vrem ca arma fumegândă să fie un nor de ciuperci” atât de des încât a început să sune ca un jingle dintr-o reclamă ieftină la o firmă de avocatură. Inutil să mai spunem că nu au fost găsite niciodată arme de distrugere în masă.
Bush a avut succes la vremea respectivă deoarece publicul, pregătit să se teamă, a fost sensibil la minciunile sale, iar mass-media americană a fost flexibilă. New York Times, în calitate de ziar de top al națiunii, a jucat un rol cheie în diseminarea minciunilor administrației cu un profesionalism, să spunem, îndoielnic.
Până în 2004, ziarul își făcea propria mea culpa, recunoscând că și-a indus în eroare cititorii cu privire la armele irakiene de distrugere în masă și nu numai, deoarece relatările exilaților anti-Saddam „au fost adesea confirmate cu entuziasm de către oficialii Statelor Unite convinși de necesitatea de a interveni în Irak”.
În toată auto-reflecția sa agonizantă, editorialul Times a reușit cumva să dea vina pe exilații străini mai presus de guvernul american sau chiar de Times. „Oficialii administrației recunosc acum că uneori au căzut în plasa dezinformărilor venite din aceste surse din exil”, se arată în editorial. „La fel au făcut și multe organizații de știri – în special, aceasta”.
Aceasta, ați putea spune, este o știre veche. De ce ar trebui să conteze astăzi? În primul rând, invazia condusă de SUA nu numai că a distrus Irakul, dar a strămutat aproximativ 9 milioane de oameni, a ucis cel puțin 300.000 de civili prin violență directă și a devastat mediul deja precar al Irakului. De asemenea, peste 4.400 de americani au fost uciși și aproape 32.000 au fost răniți în acțiune numai în Irak.
Invazia a destabilizat, de asemenea, regiunea și este, cu siguranță, o cauză principală a crizei globale a migrației de astăzi. Proiectul „Costurile războiului” al Universității Brown notează că numărul persoanelor strămutate de toate războaiele americane de după 11 septembrie, cel puțin 38 de milioane de persoane, „depășește numărul total de persoane strămutate de fiecare război din 1900 încoace, cu excepția celui de-al Doilea Război Mondial”.
Războiul din Irak a inaugurat un stil de politică în care adevărul este, în cel mai bun caz, un inconvenient. Cu mult înainte ca purtătoarea de cuvânt a lui Trump, Kellyanne Conway, să se afle pe peluza Casei Albe în 2017 și să-i vorbească lui Chuck Todd de la NBC despre „fapte alternative”, cu mult înainte ca Donald Trump să exploateze termenul de „știri false” și cu mult înainte ca un proces actual să dezvăluie coordonarea nefastă a unui imperiu mediatic de dreapta și a unui guvern mincinos, trăiam deja într-o lume post-adevăr, una creată în parte de o presă consacrată, dispusă și capabilă să amplifice minciunile guvernului.
Desigur, politicienii au propus minciuni din momentul în care minciunile au fost inventate. (Care a fost, probabil, atunci când au fost inventați și politicienii.) Iar Bush nu este nici pe departe primul președinte al SUA care își duce țara la război pe baza unei minciuni. Îndemnat de baronul media William Randolph Hearst, William McKinley a condus SUA în războiul hispano-american pe baza unei minciuni. Incidentul din Golful Tonkin, care a dus SUA în Vietnam, a fost aproape sigur o minciună.
Dar diferența, în cazul invaziei lui Bush în Irak, a fost modul în care aparatul de minciună a devenit instituționalizat în guvernul nostru și sprijinit de mass-media: dacă nu vă plac informațiile furnizate de propriile agenții de informații, creați pur și simplu propria agenție, biroul de planuri speciale. Până la plecarea lui Bush din funcție, poate că trupele americane începuseră să părăsească marile orașe din Irak, dar „războiul împotriva terorii” devenise cu adevărat un mod de viață.
Lumea încă se resimte de consecințele acestor minciuni și ale instituțiilor construite pe baza lor. În SUA, ele continuă să ne corupe politica. Veteranii războaielor din Irak și Afganistan sunt suprareprezentați în mișcările de extremă dreapta din această țară. Încrederea publică în guvern este aproape de un minim istoric, după ce a scăzut vertiginos în timpul anilor Bush. Iar companiile de social media au preluat rolul de a amplifica minciunile pe care le spun politicienii noștri.
La douăzeci de ani de la invazia Irakului, războiul greșit continuă să degradeze viața noastră politică națională. Aceasta poate fi o realitate greu de confruntat, dar este și adevărul.
Despre autor: Moustafa Bayoumi este autorul cărților premiate How Does It Feel to Be a Problem?: Being Young and Arab in America și This Muslim American Life: Dispatches from the War on Terror. Este profesor de limba engleză la Brooklyn College, City University of New York.
