Istorie

Relația dintre artist și opera sa. Arta singura cale a împlinirii creatorului său

Relația dintre artist și opera sa. Arta singura cale a împlinirii creatorului său
David si Goliath de Caraaggio Sursa: rador.ro

Relația dintre artist și creația sa poate să meargă mai departe de o simplă linie a paternității operei. Opera de artă în sine este cea care ne fascinează, nu autorul. Însă prin intermediul curentului artistic-literar se pune accent pe ideea importanței autorului. În ideea că prin intermediul creației sale se poate ajunge la geniul creatorului ei. Identitatea artistului transcende limita prezenței sale prin intermediul operei sale.

Când Michelangelo Merisi da Caravaggio se reprezintă în diferite ipostaze în opera sa ne transmite un mesaj cu privire la relația sa cu propria existență. Se pună în centrul operei sale (David cu capul lui Goliat), prin reprezentarea chipului său în Goliat, putem considera că acesta face un act de auto-pedepsire. Desigur acest flagel este unul care nu-l afectează în mod efectiv. Arta este modul prin care se purifică. Este un act de modestie atunci când personajul care este reprezentarea răului poartă chipul lui. Este o pioșenie a religiozității față de propria operă de  artă. Face acest act ca marcă a sentimentului de vină  de a se identifica cu un motiv al artei care-i depășește condiția sa. Este o modalitate prin care se împotrivește idealismului umanist. Umanismul pune omul mai presus de tot. Pentru a putea înțelege semnificația naturii operei de artă este nevoie să înțelegem care este esența ei. Iar pentru Heidegger aceasta este tocmai artistul însuși.

„Originea unui lucru este provenienţa esenţei sale. Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite. opera ia naştere din şi prin activitatea artistului (…) faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sînt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul. anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă”. Martin Heidegger, Originea operei de artă, trad. Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Humanitas, București, 1995, p. 37

Relația dintre artist și opera sa. Arta singura cale a împlinirii creatorului său

Relația dintre artist și opera sa în cheie freudiană. Sublimarea

Exprimarea identității artistului prin intermediul propriei sale creații potrivit teoriei lui Freud, teoria sublimării. Exprimarea artistică a omului ține de o anumită punere în echilibru a artistului.  Privește orice act cultural ca un act al sublimării. Astfel s-ar crede că imaginea artistului ar trebui să fie pusă sub semnul moralității, iar creația (artistică) ar avea o înrâurire strict psihologică. Conceptul de sublimare are un rol central în teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud. Sublimarea este un mecanism de apărare – o apărare psihologică inconștientă care reduce anxietatea care poate rezulta din dorințe inacceptabile sau stimuli nocivi. Conform teoriei psihanalitice a lui Freud, există trei componente ale personalității: sinele, eul și supraeul.

Sinele este primul care se formează și servește ca sursă a libidoului sau a energiei care conduce comportamentul. Eul este primitiv și de bază, compus din toate impulsurile și dorințele care sunt adesea inacceptabile din punct de vedere social. În acest caz cel care conduce deciziile este principiul plăcerii. Este singurul dominant în procesul primar de gândire. Eul apare mai târziu în copilărie și este partea personalității care coordonează  sinele și îl face să se conformeze cerințelor realității. În loc să acționeze pur și simplu pe îndemnuri, eul ne obligă să ne ținem în frâu dorințele. Și să acționăm în moduri care sunt mai realiste. Supraeul este componenta personalității care este formată din toate moravurile, regulile, standardele și valorile pe care le-am interiorizat de la părinți și societate, religie. Această parte a personalității se străduiește să ne facă să ne comportăm în moduri care sunt morale.

Sublimarea este o modalitate prin care eul reduce anxietatea care poate fi creată prin îndemnuri sau sentimente inacceptabile. Sublimarea funcționează prin canalizarea impulsurilor negative și inacceptabile în comportamente pozitive și acceptabile social. Astfel, arta sau actele culturale sunt de fapt acte care suplinesc asta. Imaginea artistului ar trebui să fie pusă sub semnul moralității, iar creația (artistică) ar avea o înrâurire strict psihologică.

Kafka și relația cu tatăl său

Freud considera actul cultural drept act al sublimării, așa se pot pune oamenii în acord cu Supraeul. Sentimentul de vinovăție care ne determină să creăm, ca un fel de ofrandă aducă imaginii Supreului nostru. Care poate să fie format din mai multe instanțe. Îl regăsim fie în imaginea unui părinte fie a unei puteri superioare ființei umane. De cele mai multe ori având conotații religioase. (Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, trad. Leonard Gavriliu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, p. 73).

,,Ai sacrificat totul pentru copii tăi și mai ales pentru mine, ca urmare, eu am trăit întotdeauna fără nici o grijă și în belșug, am avut libertatea deplină să învăț ce am vrut, n-am avut nici un motiv să mă preocup de grijile vieții de toate zilele sau să resimt vreo altă grijă de orice fel; tu, în ce te privește, n-i pretins nici o mulțumire pentru toate acestea, știi foarte bine ce înseamnă <<recunoștința copiilor>>, dar te-ai fi așteptat totuși la ceva în schimb, la vreun semn de simpatie; în loc de toate astea, eu m-am ascuns întotdeauna de fața ta, în camera mea, cu cărțile mele, țicniții mei  de prieteni, cu gândurile exaltate.” Franz Kafka: Scrisoare către tata

Este un pasaj prin intermediul căruia Kafka defulează sentimentele de frustrare pe care le are cu privire la relația defectuoasă cu tatăl său. Modul prin care reușește să se elibereze de absurdul cotidian sunt creațiile sale. Dar nu ar fi deajuns să corelăm viața autorului cu propria creație. De cele mai multe aceasta eliberează. Desigur, răul în cazul lui Kafka va fi interpretat în funcție de autoritatea pe care a identificat-o în propria realitate. Dar legătura cu opera sa de arta contează în măsura în care aceasta intră în contact cu noi și ne face să înțelegem că este Kafka un artist. Fără crearea operei de arte nu poate ajunge artist. Produsul său este cel care îl face cunoscut și îi conferă statutul de artist.

Relația dintre artist și opera sa. Arta singura cale a împlinirii creatorului său

Sursa: BZI Părinții lui Kafka

Prin reducerea fenomenului cultural la stadiul de impuls psihologic presupune excluderea naturii spirituale a culturii. Dacă am pune sub semnul sublimării actele culturale, și toate alegerile de reprezentare ale vieții sunt sub imperiul clironomiei creatorului (moștenire ereditară), am restrânge foarte mult universul creatorului. Am considera că unicul scop al acestuia ar fi  de a ajunge la un consens cu Supraeul. Relația dintre artist și opera sa are drept fundament biografia autorului dar nu ca factor strict psihologic, pe noi trebuie să ne intereseze un alt aspect, anume că prin opera sa se pune în centrul unui univers creat de el, care-l va putea pune mai târziu în fața semenilor săi, fapt posibil doar prin expunerea creației sale, aspect care aproape obsedează arta modernă, artistul se împlinește prin artă.

Heidegger și opera de arta

De partea cealaltă se va avea în vedere statutul ontologic al artistului în relație cu opera de artă, reușind prin intermediul acesteia să se împlinească și să își obțină identitatea în „mulțime”, de asemenea trebuie avut în vedere faptul că artistul creează pentru că vrea să își transmită propriul mesaj, am putea spune că este o deschidere către semenii săi, ca în cazul artei sacre, care închide în sine figura zeului.

„Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din acești termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că nici unul din acești doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul și opera sunt, fiecare în sine și în corelația lor, printr-un al treilea termen, care de bună seamă este și primul, anume prin acel ceva de la care artistul și opera de artă își capătă de altfel numele: prin artă.” Martin Heidegger, Originea operei de artă, pp. 65-67.

Aceste cazuri vorbesc despre nevoia de exprimare a propriilor noastre nevoi și dorințe. Avem nevoia de aprecierea celorlalți. Arta este cheia prin care artiștii și-au plătit tribul existenței lor. de mai Este o relație specifică culturii europene a relației omului cu semenii săi, pe deoparte ne ajută să identificăm care sunt raporturile dintre oameni, când anume este pus în poziția de călău sau de victimă, neexistând o stare de neutralitate din punct de vedere moral. Pe de altă parte surprinde foarte bine relația dintre artist și opera de artă ca pretext de exprimare a omului ca individualitate.