Literatură

Reményik Sándor, Ultima casă

Reményik Sándor, Ultima casă

Reményik Sándor (1890-1941), este un poet clujean despre care Ion Pintea afirmă în prefața cărții Ultima casă, că în Reményik regăsește urmele tandre și diafane ale unui spațiu ideal și mai spune că îl citește ca pe orice mare poet care are de transmis harul său, îl plasează pe poet alături de Márai Sándor, Kertész Imre, Petőfi, Jókai Mór și Ady Endre.

Az utolső ház – Ultima casă, este o ediție bilingvă îngrijită de Bauer Ilona și Székely Dalma, cu o mărturisire de Ioan Pintea, traduceri de Kocsis Francisko (paginile 8-75; 88-121) și Székely Dalma (paginile 76-86). Cartea este publicată de Editura Eikon, în anul 2009. Ilustrațiile îi aparțin artistei  din Cluj-Napoca, Essig Kacsó Klára.

Într-adevăr poate că ecopoezia a început de fapt de la poetul Reményik Sándor și cartea Ultima casă în care vom găsi poeme dedicate naturii, brazilor, râurilor, munților. Pare că aceste poeme se scriu din ultima casă a unui ascet care are parte de priveliști nemaipomenite și pe care le pune în poemele sale, le-nvăluie în povești, în cugetări filosofice, în deducții sau pur și simplu concluzii înțelepte. Ilustrațiile care însoțesc din hotar în hotar discursul, par să surprindă văi și poteci, dealuri și sate, adică ceea ce vom regăsi în poezia din această carte.

Expresionismul versurilor lui Reményik îl aduc foarte aproape de stilul lui Trakl, cu siguranță că primește influențe și din poezia lui Lucian Blaga căruia îi și dedică poemul Mâna întinsă și retrasă (p. 107) în acestă carte, după care urmează un altul Charon (p.109), care, probabil, face referire la cartea de proză autobiografică a lui Lucian Blaga Luntrea lui Caron. Instituie un fel de statement vizavi de condiția de solitari a poeților și de arta poetică, o artă singuratică. Anume că nu se poate scrie cu oamenii în jur, ci numai în inima naturii, acolo unde există spațiu de reflecție, nebruiat, unde nu se răsfrâng peste conștiința poetică angoasele imediate ale lumii înconjurătoare, se caută un echilibru în statornicia și liniștea naturii. Acolo unde tot ce este așezat pe pământ are un ritm necesar și sănătos și nimic nu e haotic, unde pare că există resemnarea faptului că tot ce există va muri la un moment dat, în acest sens, un frumos poem consemnează exploatarea naturii de către om și manfestarea dominației umane asupra naturii, frica instalată în dreptul păsărilor și a bradului care trăiește în pădure, că în dependența omului de elementele naturii:

„Ghionoaia ciocănește într-un brad bătrân,/ O ascult sprijit în toiag, ca o/ a treia prezență./ Altfel doar liniștea/ Locuiește pădurea.// Ciocănitoarea: Ce crezi, bătrâne, cât vei mai trăi?// Bradul: O știu bine doar zeii,/ Ei mi-au croit măsura vieții.// Ciocănitoarea: Ce crezi, ce se va alege din tine?// Bradul: Zău, îți spun, nu depinde nici de mine,/ Nici de tine.// Ciocănitoarea: De oameni depinde deci?// Bradul: Oamenii prea se cred măreți.// Ciocănitoarea: Totuși, ce crezi:/ Va așterne pe tine masa/ O familie veselă așezată-mprejur?/ Ori vei fi patul răcoros în care te cuprinde/ Somnul profund după căldura zilei? Spune, ce crezi deci, ticălos bătrân?!// Bradul: De unde să știu!/ Dar mi-e totuna./ Voi fi leagăn. Poate sicriu.”(Dialog, pp.57-59).

Se pune întrebarea dacă tăierea din natură, uciderea unora dintre copaci nu este și aceasta o faptă de incriminat, nu cumva este chiar un păcat?

„Omul l-a pretins pentru sine,/ Dar Domnul a spus:/„Nu ți-l dau./ Acesta-i un copac prooroc./ Nu va vedea pădurea defrișată, (…)// Omul l-a revendicat pentru sine,/ Dar Domnul a spus: „Nu, îl iau la mine”.(p.65)

Un alt poem remarcabil pe care l-am găsit în carte, este de fapt o odă singurătății, poetul pare să fie dintotdeauna de partea aceasta a izolării și neafectat de lipsa conexiunii cu persoane în mod fizic. Statuia singurătății este despre comuniunea omului cu natura, despre superputerea pe care i-o dă pădurea și toate ale sale atunci când se cațără pe creste, sau în copaci, când numai sprijinit pe aceasta poate privi lumea de sus, este o formă de dragoste supremă față de creația divină, la care se ajunge numai prin stimularea creșterii unei griji absolute față de tot ceea ce ne înconjoară și mai ales de ceea ce Dumnezeu a cret. Mizează pe natura generoasă care găzduiește omul, om care foarte rar nu devine dușmanul distructiv al acesteia. Aici omul preferă conexiunea cu natura, nu se desparte, nu o uită, dimpotrivă se plasează în mijlocul ei

„silueta mea statuie-i pare./ Și-i spune Statuia solitudinii.”(Statuia singurătății, p.75).

În poemul Ciocârlie, poem dedicat lui Lám Béla (pp.113-115) Reményik este mai confesiv decât în poemele anterioare, desi limbajul său este tot cel care uzează de componentele naturii ca să exprime gânduri, stări, emoții sau chiar idei filosofice,

„De acum e în zadar!”(Ciocârlie, p.115)

spune el, și asta pentru că acest poem marchează de fapt desprinderea de lumea efemeră în care se cântă cântece efemere, ale pierzaniei, ceva ce nu mai simte un inițiat în toate celelalte în timpul drumului pe care îl parcurge înspre echilibru, dar echilibrul ni se spune că e fatal.

„Echilibrul este moartea poeților!” (Echilibru, p.97)