Dramaturgia lui Cehov reușește să fie la fel de profundă a lui Shakespeare, dar mult mai captivantă prin actualitatea ei. Sartre a văzut în literatură și dramaturgie, două căi de prezentare a viziunii sale filosofice. În articolul de mai jos sunt câteva din aspectele prin care este reprezentată condiția omului, trăsătura specifică de-a fi dependent de altul. Infernul personajelor lui Cehov se naște în interior, pe când la Sartre mecanismul de tortură este un joc exterior, o luptă dată între om (identitate) și alt om (celălalt, alteritatea).
„Comediile” lui Cehov
Dramaturgia lui A. P. Cehov fascinează prin temele abordate și accentele de tragism pe care le descoperă în cotidian. Mereu m-a pus pe gânduri „subtitlul” pus dramelor sale, de „comedii”. Cea mai rațională explicație este că teatrul la origine prezenta tragedii și comedii, fiind reprezentații organizate cu ocazii speciale, evenimente unde invitații erau demnitarii altor cetăți. Prin care se rememorau și celebrau străbunii grecilor.
Comedia avea rolul de destindere, în viziunea lor, potrivit cu Poetica lui Aristotel, există două mari genuri în teatru, comedia – genul minor și tragedia- genul major. Tragedia, conform definiției dată de Aristotel, trebuia să prezinte întâmplări legate de oameni de seamă, eroii tragici sunt regi, regine sau chiar semizei, în orice caz, oameni nobili.
Comedia prezenta situații și personaje lipsite de rang înalt, am putea spune că oamenii comediilor erau ignobili, se presupune că drama s-ar fi dezvoltat din satire, unde se punea mai mult accent pe ironizarea personajelor, nu se prezentau situații comice în sine. Putem trage concluzia că dramaturgul rus alege să-și intituleze piesele comedii tocmai datorită caracterului ignobil al personajelor sale.
Cehov abordează într-un mod ironic condiția „oamenilor” din dramele sale, lamentările lor și lipsa de acțiune creează un contrast cu un subtil iz comic. Motiv pentru care există critici care pun pe seama asta denumirea dramelor sale de comedii. De asemenea, cred că este impropriu să le denumim „drame” pentru că avem parte de finaluri tragice, aici fac referire la categoria estetică a tragicului.
În dramaturgia lui Cehov nu avem parte de finaluri fericite și nici de lupte duse pentru „salvarea spirituală” a personajelor. Avem oameni chinuiți de teama ratării, de teama de a trăi și de a mai spera că le va fi bine, care, așa cum intuiesc ele în propriul destin, sfârșesc într-un mod lamentabil, fără să fi depus niciun efort. Cred că geniul teatral al lui Cehov rezidă în faptul că duce până aproape de paroxism lipsa de acțiune a personajelor sale, în contrast cu lamentările lor cu privire la condiția existențială personală.
„Din spaţiul prozei şi al teatrului său lipsesc marile gesturi pe care le adoră intelectualii obsedaţi de mistica rusă. În nuvelele şi dramele sale nu vorbesc profeţi ce aspiră să croiască drumuri noi, ci fiinţe care îşi investighează propria ratare cu o meticulozitate clinică (…) Geniul lui Cehov rezidă în subtilitatea şi temeritatea cu care literatura cucereşte un domeniu banal şi nespectaculos”. Sfinxul. Idei, identităţi și obsesii de Ioan Stanomir, Adenium, Iași, 2015 pp. 33
Sartre și condiția omului
În cazul dramaturgiei lui Sartre cu atât este mai greu să marchezi diferența dintre dramă și tragedie. Personajele sale sunt puse în situații dintre cele mai deosebite, doar pentru a-și prezenta viziunea filosofică asupra condiției umane. În piesa „Cu ușile închise” (1944), Sartre urmărește să transmită mesajul că inamicul este celălalt. Pentru a face mai ușor de înțeles teza lui ateistă creează un context straniu prin care se poate ajunge la concluzia că l’enfer, c’est les autres (iadul sunt ceilalți). Sartre creează o situație.
Spre deosebire de el, Cehov, care prezintă profunzimea zbaterii sufletești umane, preluând elemente din tragedia shakespeariană, Hamlet – de urmărit relația dintre mamă și fiu. Ambii protagoniști (Hamlet și Treplev) fiind dependenți de încrederea mamei lor. Ele trebuie să creadă primele în adevărul prezentat de ei, reprezintă validarea intuițiilor care se preschimbă în miza propriilor lor vieți. Eroii sunt gata să moară pentru dreptatea în care cred.
Avem trei personaje, Joseph Garcin, Inèz Serrano și Estelle Rigault, închise într-o cameră lipsită de oglinzi. Pe parcursul piesei într-un act, aflăm că se află în iad. Garcin, un bărbat închis cu două femei, oscilează între atracția față de fiecare dintre cele două femei. Deși se simte mult mai atras de Inèz, cu o poveste de viață mult mai puțin terifiantă decât a lui Estelle, care își ucisese copilul și din cauza căreia se sinucisese iubitul ei.
La început nu reușesc să înțeleagă raționamentul care a stat la baza închiderii a trei necunoscuți într-o cameră. În scena V (ultima scenă) personajele află că fiecare în parte depinde de celălalt. Estelle este dependentă de suportul bărbaților, indiferent de calitatea lor umană. Inèz se simte atrasă de Estelle, care nu o poate accepta ca iubită, iar Garcin are nevoie de confirmarea lui Inèz, e singura care îi poate spune cu imparțialitate că nu este un laș.
Omul în cercul vicios, dependența de celălalt în Pescărușul și Cu ușile închise
„Pescărușul” (1896) este o piesă de teatru mult mai complexă, ne interesează patru personaje Arkadina – actriță; Trigorin – scriitor, iubitul Arkadinei; Konstantin Treplev – fiul Arkadinei și Nina, fiica unui moșier bogat, care aspiră să devină actriță. Arkadina este o actriță care se bucură de un oarecare succes. Trigorin este la rândul său celebru, un scriitor apreciat, între cei doi există o relație de codependență. Fiecare în parte are nevoie de celălalt pentre a-și asigura notorietatea.
Nina și Treplev sunt tineri și au nevoie de confirmări, visează fiecare în parte să devină personalități importante în lumea artistică. Nina vrea să devină actriță, pe când Treplev vrea să devină un scriitor apreciat, consideră că atenția primită din partea artiștilor se datorează mamei lui. Nina se îndrăgostește de Trigorin, scriitorul care se bucură de o oarecare recunoaștere, și nu îl poate aprecia pe Treplev care este îndrăgostit de ea.
Treplev ucide un pescăruș și îl oferă Ninei și îi spune că asta este dorința ei de a deveni actriță. Nina creează o legătură cu Trigorin care nu are puterea să se despartă de Arkadina. Actrița la rândul ei, orbită de Trigorin, nu poate vedea talentul fiul ei, privindu-i creațiile prin ochii iubitului. Iar toate legăturile astea sunt cele care creează starea angoasantă a fiecăruia.
Treplev încearcă să se sinucidă dar se rănește superficial la cap. După doi ani de zile, revin pe moșie fiecare în parte. Aflăm că Nina a încercat să devină actriță, eșuând, având parte de o recunoaștere mediocră. Acum are o relație cu Trigorin (cuplul a avut și un copil, care nu a supraviețuit). Treplev se bucură de un oarecare succes cu câteva povestiri, dar nu reușește să aibă o altă viziune asupra vieții. Când o revede pe Nina se simte disperat și încearcă din nou să se sinucidă, piesa se încheie cu focul de armă, fără să aflăm dacă s-a sinucis sau nu.
În ambele piese de teatru personajele par să fie legate între ele de o funie invizibilă. Prin (și din) care se naște suferința lor. Cehov prezintă chinul ratării omului, o moarte a sufletului, neîmplinirea devine un destin, pe fondul lipsei lor de acțiune. Sunt oameni care conștientizează că suferă din cauza incapacității lor de a înfrunta realitatea.
În piesa lui Sartre știu că nu se pot apăra de ceilalți, care văd adevărata lor natură. Se confruntă cu imposibilitatea de a ascunde adevărul. Cehov explorează imposibilitatea omului de-a lupta cu nevoia de confirmare, ratarea devine lipsa recunoașterii celorlalți. Sunt terorizați de modul în care sunt percepuți de ceilalți. Având nevoie de aprecierile celorlalți pentru a se aprecia ei înșiși.
