Roxana Cotruș s-a născut pe 8 iulie, 1990, la Târgu Mureș, a debutat în poezia autohtonă cu volumul Daddy issues/ disecție. A absolvit studiile de licență în filologie, Limba și literatura română-Limba și literatura engleză, un master în Istoria literaturii și sistemul criticii literare și un doctorat în cadrul Facultății de Litere din Târgu Mureș. A publicat în revistele literare: Vatra, Discobolul, Familia, Euphorion, Dilema veche etc. În volume colective: Între neorealism și realism magic, Romanul lui George Bălăiță, în volumul Conferinței Internaționale, Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity, Editura Arhipelag XXI Press, Târgu-Mureș, 2016; Construcția personajului în romanul lui George Bălăiță, în volumul Conferinței Internaționale Literature, Discourse and Multicultural Dialogue, Editura Arhipelag XXI Press, Târgu-Mureș, 2016; Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, în volumul Conferinței Internaționale Literature, Discourse and Multicultural Dialogue, Editura Arhipelag XXI Press, Târgu-Mureș, nr. 3, 2016,
Premii: „De-aș avea…”, Premiu pentru debut în poezie, (Revista Familia, Oradea); Nominalizare: Premiul național de poezie „Mihai Eminescu”, categoria Opus Primum;
Urmând calea feminiștilor britanici, cum că ar trebui reevaluate cărțile autorilor, precum și cărțile autoarelor, am urmărit limbajul celor care au scris despre singura carte pe care Roxana Cotruș o are în prezent Daddy isues/ disecție, dincolo de faptul că adesea o compară cu Radu Vancu, taman din motiv că ambii au traversat aceeași tematică: sinuciderea tatălui. Dacă Radu Vancu a beneficiat de cronici pozitive pentru abordarea temei la modul foarte senin, izbitor de senin, aș zice, la Roxana Cotruș a părut că supără ducerea dramei într-un punct nevrotic. Și aici mă opresc un pic la ceea ce zicea Mihók Tamás „îi place să se autoflageleze în fața unei fantasme paterne stocate în amintiri. Sosiile tatălui, niște bărbați tineri random, sunt cele care o invită pe poetă într-un illo tempore ușor (de) teatralizat „de vreo doi ani / fac atletism / de performanță (…) încep s-alerg c-o viteză inferioară / c-o pauză la fiecare lună. (…) după vreo două luni, / prelungesc pauza / că-l întâlnesc pe unul care / SIGUR / îți seamănă” (Tata, te repar); „se aud pașii lui intrând, / legănându-se / prelung.” (Inițiere)”, sau cum pune problema Ștefan Baghiu „Chiar dacă insistă deseori axiomatic pe anumite raporturi stabilite între sinuciderea tatălui și comportamentul adolescentei (până la alegerea partenerilor în pattern pshihanalitic: „de câte ori mă-ntorc spre noi/ eu știu/ c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control”), vocea poetei taie mereu din aura jungiană (de căutare permanentă a plenitudinii pierdute) prin intervenții detașate, scurte momente de suspensie și meta-discurs: „după ce ne-am zis «pa-pa!»/ – zgomotos, desigur!, doar îs femeie –/ mi-am dat seama/ că tu = tata./ fizic,/ pe alocuri comportamental/ – expansiv, visător, tulburător –/ dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați/ sharuit-o îndelung/ sau ți-a livrat-o el”.” Ce transpare aici, e faptul că, o voce nouă în lirica feminină nu e primită în niciun caz cu prea mare încântare, ci dimpotrivă, cu destul de multă ostilitate de către criticii români.
Probabil că și poezia Roxanei Cotruș își are propriile metehne și susțin punctul de vedere al lui Tamás, în ceea ce privește teatralitatea pe alocuri, care se poate depista și n-ar trebui să se întâmple asta, unde e autenticitate. Avem de-a face cu același fenomen, atât lirica lui Radu Vancu cât și lirica Roxanei Cotruș, au aceeași sursă inspirațională, sinuciderea tatălui. O perspectivă lirică masculină, așadar la această tragedie umană, cât și o perspectivă lirică feminină la aceeași tragedie umană. Critica pare să empatizeze mult mai bine cu poetul sus-numit, nu pare însă să empatizeze cu poeta, o acuză că s-ar autoflagela, că s-ar plânge de propria-i dramă.
Poezia Roxanei Cotruș este într-adevăr o poezie de traumă, o traumă traversată cu toată demnitatea posibilă (și e de admirat). Poemul care reflectă cel mai bine dimensiunea feministă a poeziei Roxanei găsesc că trebuie integral citată, și-mi permit:
„țin ceasul de pe noptieră
între arătător și degetul mare.
măsor distanțele de la minutul 15 la 45
trec 30 de pași, de apropieri, de atingeri
Imaginare
în tot acest timp îmi târăsc picioarele prin bălțile tulburi din fața blocului,
în care, tipule din vara 2014, te văd mai limpede decât ai fost văzut vreodată
și aflu că, de fapt, tu nici n-ai existat vreodată.
că mâlul pe care l-am înghițit până mi s-au oprit bătăile disperate
a-nfipt un topor dorului de libertate
drept în inimă.
vreau să fiu resuscitată de-un val de frig năprasnic
care să subjuge scânteia ce pârghia sufletului mi-a încins-o.
s-o străpungă atât de adânc
încât
să pornească potopul, cerul să fie străfulgerat de nesiguranța
pe care mi-am cultivat-o treptat,
s-ajungă la tine preschimbată-n mângâiere caldă,
maternă
erotică
angelică
și să transforme totul în ce n-a fost niciodată.
să renasc din plăgi multiple,
din unghii-ncleștate,
din oasele cărnii devorate timpuriu.
atunci voi (re)deveni eu.
și-am să fiu unicul meu suporter:
„aruncă un centimetru cleios din ancora ta,
agață-i pe toți în veșnicie,
să-și amintească la fiecare împotmolire
de ce-au fost prin tine.”
O, tu, copil naiv,
Mario!
în zadar ți-ai măsurat pașii…
ți-au luat-o înainte.
și-au fost pecetluiți cu mare iscusință bărbătească.
A fost mimesis încă de la început.”
(Maria, pp. 40-41)
Nu există numai poeme dedicate tatălui absent prin chiar moartea sa, există și poeme în care autoarea își cheamă vindecarea și reinventarea. Un fel de poeme de ego, poeme de alinare a unui haos traumatic acumulat în ani. Exorcizarea traumelor nu este, deci, singura specialitate a Roxanei Cotruș, ci mai degrabă ea mizează pe faptul că la capătul lor se va ridica cu aceeași putere specific feminină, convertită aici în vulnerabilitate.
Cartea Roxanei Cotruș, Daddy issues/ disecție, poate fi comandată aici!
