Literatură

Roxane Gay, Foame. Memoriile corpului (meu) – 261 de kilograme

Roxane Gay, Foame. Memoriile corpului (meu) - 261 de kilograme

Roxane Gay s-a născut  în 1974 în Omaha, Nebraska, într-o familie de origine haitiană. Este autoarea colecției de eseuri Bad Feminist (2014), bestseller New York Times, a romanului An Untamed State (2014), finalist Dayton Peace Prize, a volumelor de proză scurtă Ayiti (2011) și Difficult Women (2017), și a autobiografiei Foame. Memoriile corpului (meu) (publicată inițial în 2017). A scris numeroase articole pentru New York Times, The Guardian, Time, McSweeney’s, Virginia Quartely Review, Los Angeles Times, The Nation, The Rumpus, Bookforum și Salon. Textele sale de ficțiune au fost selectate în numeroase antologii, printre care The Best American Short Stories 2012, The Best American Mystery Stories, 2014. În 2018 a coordonat antologiile Best American Short Stories și Not That Bad: Dispatches from Rape Culture. A creat pentru Marvel World of Wakanda. În 2019 a lansat propria publicație online de critică culturală, Gay Magazine, precum și podcastul Hear to Slay, împreună cu Tressie McMillan Cottom. În prezent locuiește în Lafayette, Indiana și în Los Angeles.

Foame. Memoriile corpului (meu), Editura Black Button Books, traducere de Aurelia Ulici, este o poveste despre o femeie care suferă un viol la un moment dat și de la acel moment începe să creadă că dacă mănâncă foarte mult va devei suficient de neatractivă încât să nu se mai repete niciodată această scenă, începe să construiască un zid din propria carne pentru a deveni intangibilă și de nerănit. Însă ceea ce face este să-și alimenteze propria trauma nerezolvată: „La un moment dat am ajuns la 261 de kilograme, la o înălțime de 1.91 m. (…) Mă apropiam de treizeci de ani. Era iulie.” Un pasaj care s-a instalat în conștiința mea pentru totdeauna și care m-a făcut instant să-mi doresc să ajung până la Roxane să o ajut, dintr-un soi de suroritate și empatie față de experiența sa oribilă: „Nu știu cum au scăpat lucrurile de sub control, sau știu. Ăsta e refrenul meu. Pierderea controlului asupra corpului meu a fost cumulative. Am început ca să mănânc ca să-mi schimb corpul. Am făcut-o intenționat. Niște băieți mă distruseseră și abia am supraviețuit. Știam că n-aș mai putea îndura niciodată o asemenea violare,  așa că am mâncat pentru că mă gândeam, că dacă trupul îmi devenea respingător, aveam să pot ține bărbații la distanță.”(p.15)

Și acum un inside story: mă aflam într-un restaurant, pe ecran rula programul Fashion Tv și fotomodele îmbrăcate în costume de baie din două piese, arătau splendid, așa cum își doresc cei mai mari creatori de modă să aibă pe marile podiumuri de modă. Bineînțeles că fiecare femeie simte o anumită presiune din partea societății, nu cred că există femeie să contrazică asta, dar totul are o limită. Am auzit nu o dată femei-fotomodele declarând că mănâncă o căpșună pe zi sau beau doar apă, acel regim radical, inuman, nerecomandat de nutriționiști și torturant. Există acest sistem care ne prezintă niște corpuri-standard imposibil de ajuns din urmă, un exemplu de performanță în frumusețe care conduce, nu rar, pe drumul abuzurilor de droguri și suicid. Roxane Gay în această lume care presupune asemenea standarde nu avea nicio șansă să se simtă altfel, decât distrusă la sutele de kilograme cumulate, la morbiditatea atinsă de corpul ei, dar și problemele de sănătate care i-au venit aceasta: „este important să lupți împotriva standardelor absurde.”(p.17)

Decide să slăbească, recurge la operație și urmează o traiectorie pe care o urmează toate femeile ca ea. A fost judecată și umilită de cei din jur pentru formele sale, corpul ei era paria, absolut contestabil, cu toții aveau de spus ceva în privința aspectului său în toate locurile în care a muncit. Oamenii își atribuiau dreptul de a analiza situația corpului ei, ca și cum corpul ei nu i-ar fi aparținut doar ei. Cartea lui Roxane vine să le transmit un mesaj tuturor femeilor, mesajul că merită să fie iubite și prețuite pentru ceea ce sunt ele și că felul în care arătăm uneori înseamnă modul nostru de a face față unor traume ascunse. Îndeamnă bărbații să dobândească compasiune și să nu mai trateze femeile ca pe niște obiecte sexuale. Consecințele unui viol sunt pentru toată durata vieții, așa cum spune și ea și sunt practic nevindecabile, terapia ajută, însă, în depășirea blocajelor. Faptul că vorbește despre toate aceste probleme care o fac pe Roxane de două ori vulnerabilă în fața semenilor săi, face din ea o eroină și nu cum spune la începutul cărții: „Povestea mea nu este o poveste a unui triumf.”(p.9), de fapt, Roxane este o eroină supraviețuitoare a unui asediu corporal: „Acestea sunt memoriille corpului meu. Corpul meu a fost distrus. Eu am fost distrusă. N-am știut cum să mă recompun. Am fost făcută țăndări. O parte din mine a murit. O parte din mine a amuțit și așa va rămâne încă mulți ani.” (p.19)

Roxane Gay nu numai că are curajul de a vorbi despre viol și asumând că asta I s-a întâmplat „Când aveam doisprezece ani am fost violată” (p.35), dar de fapt are curajul să dea în vileag ca pe o știre de actualitate (din păcate) pe care o vedem (zilnic) în ziare, atât de des încât am normalizat violul, această femeie a avut curajul să-și exorcizeze amintirile, să ni le mărturisească în felul în care și le amintește, ne putem închipui cât trebuie să fie de devastator să retrăiești momente de o crudă violență, o dragoste inocentă care devine pretext pentru un viol: „când aveam doisprezece ani am fost violate de un băiat pe care îl iubeam și de prietenii lui. Așa că ne descrie scena după cum vom reda: „Lui Christopher i-a luat mult timp sau cel puțin mie mi s-a părut că a durat mult, pentru că nu-l voiam în mine. Dar ce voiam eu nu conta. După ce a ejaculate, a schimbat locul cu băiatul care mă ținea de mâini. M-am zbătut, dar asta îi făcea să râdă. Prietenul m-a ținut la pământ, avea buzele subțiri, respirația îi mirosea a bere. Nici în ziua de azi nu suport o respirație care miroase a bere. Am crezut că o să mă rup sub greutatea acelor băieți.” (p.37)

Roxane Gay nu este aici scriitoarea, ci omul, femeia care se rupe de frici și răbufnește într-o superbă mărturie, cum alta nu am mai citit, despre corp mutilat de viol, despre o minte puternic traumatizată, despre acele efecte distructive pe termen lungă și mai ales ce nu s-a vorbit niciodată în România (aici în cărți femeile sunt la fel de agresive precum agresorii lor când vorbesc despre viol) despre iertarea violatorilor, iertare care face parte din procesul de vindecare. Și mai ales despre parcursul violatorilor, peste care Roxane Gay își întinde privirea. Cartea lui Roxane este o carte care nu acuză, ci prezintă compasiune, apasă peste o istorie în care se vor regăsi multe femei. Deci asta se întâmplă cu o femeie pe care o violează un bărbat sau mai mulți, nu este nimic amuzant în asta, iar revistele porno influențează cu mult mentalitatea bărbaților, dar iată că filmele porno v-au mințit. Violul este echivalent cu o crimă, cu diferența că o crimă sfârșește toate amintirile, pe când violul consemnează momentul și damneză pentru totdeauna. Este un mesaj care clarifică faptul că dragostea se poate converti oricând în violență atunci când este percepută ca pe o nevoie strict animalică.

Puteți cumpăra cartea lui Roxane Gay, Foame. Memoriile corpului (meu) de aici!