Home > Cultură > Celebrități > Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami
Celebrități Literatură

Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami

Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami
Colaj scriitori: Haruki Murakami, Carson McCullers, Scott Fitzgerald , J.D. Salinger, Alice Munro și Truman Capote

Haruki Murakami este unul dintre scriitorii japonezi contemporani care se bucură de o celebritate foarte mare atât în Occident (America și Europa), cât și în Japonia. În țara de origine a reușit să își dobândească recunoașterea și aprecierea unui public destul de larg, fiind considerat unul dintre cei mai importanță clasici în viață ai literaturii universale.

Rodica Frențiu contextualizează succesul de care se bucură cărțile sale în spațiul literar nipon în cartea Haruki Murakami. Jocul metaforic al lumilor alternative. Spunând că tipul de ficțiune postmodernă a cărei acțiune are o predilecția spre magic (realism magic în postmodernitate și nu numai, fiind insinuată încă de la finalul anilor ’48 și în anii ’50) își are rădăcina în nevoia japonezilor de autenticitate, societatea lor fiind una cu un sistem al lucrurilor artificiale, preluând valori occidentale în forma lor cât se poate de alterată de comercialism.

Stilul realist magic a fost utilizat de mulți alți scriitori japonezi, tocmai pentru a oferi o mărturie despre vulnerabilitatea sufletească. Fiind o reacție a scriitorilor din anii ’50, perioadă în care societatea Japoniei atinge apogeul său de „consumatoare capitalistă, puternic industrializată ce se afirmă în Japonia de după cel de-al doilea război mondial, se confruntă cu perspectiva neliniștitoare a golului sufletesc pe fundalul prosperității materiale.” (Haruki Murakami. Jocul metaforic al lumilor alternative, Rodica Frențiu, Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 44). Iar scriitorii anilor ’70 și ’80 resimt însingurarea în mulțime altfel. De aceea personajele lor sunt stranii în peisajul literaturii scrisă până la ei.

Generația scriitorilor japonezi a anilor 1980 urmărește aceeași trezire a sensibilității. Haruki Murakami povestește în cartea lui, Meseria de romancier, scena sinuciderii lui Yukio Mishima, amintindu-și impactul pe care l-a avut asupra lui gestul făcut de scriitor. Despre ziua de 25. 11. 1970 scrie și în romanul În căutarea oii fantastice (publicat în 1982), despre modul senzațional în care a luat ostatic un general din Baza Militară Ichigaya, înainte de  a se sinucide. Devenind unul dintre cele mai tragice și impresionante evenimente postbelice din istoria Japoniei. Scena în care Boku și prietena lui nu sunt atenți la imaginile difuzate la televizor, însă, cu toate acestea, nu pot să nu observe chipul trupului neînsuflețit al lui Mishima derulat continuu pe ecran. Așadar Haruki Murakami este conștient de consumatorismul societății contemporane lui și de occidentalizarea excesivă a japonezilor, de multe ori pierzându-și autenticitatea și tradițiile.

Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami

Un lucru de care au fost conștienți și alți scriitori, iar tendința celor mai mulți a fost de a scrie în cheie tradițională, de aici și ruptura dintre Japonia cărților sau a artei și Japonia reală. Scriitorii care au publicat din anii ’50 până în anii ’70-’80 abordează realismul magic. Kōbō Abe este cel mai relevant sub diferite forme, este primul care experimentează realismul magic. Iar literatură „occidentalizată” deja se scrisese, Haruki Murakami nu este o excepție. Însă, prin ceea ce diferă literatura generației lui de ce se publicase  până la ei, este modul în care este prezentat omul: „Cât privește creația scriitorilor apăruți în anii ’80”.

„Particularitățile generației în discuție se remarcă în accentele, în același tip impetuoase și dezinvolte, ale unei sensibilități distrate. Se creează o atmosferă ce reunește descrierea consumului semnelor epocii cu aventuri mentale și un colaj subtil al noilor elemente de limbă, vocabule în vogă, transcrierea termenilor străini, nume proprii împrumutate din muzică, cinema, benzi desenate, publicitate…, amintind, într-o modalitate postmodernă, că rolul literaturii nu constă în transmiterea unui mesaj pozitiv (…) ci de a face să se înțeleagă că lumea reprezintă un obiect ce trebuie descifrat”. (Haruki Murakami. Jocul metaforic al lumilor alternative, p. 45)

În decada 1980 Japonia își atinge apogeul său industrial, societatea de consum este fundalul pe care se desfășoară pentru prima dată în Japonia fenomenul romanului best-seller. În perioada aceasta se caracterizează și prin lipsa demarcației între „cele două tipuri de literatură în Japonia: „literatura pură” (jun bungaku), literatura serioasă, elitistă, și literatura „populară” (taishū bungaku), ușoară, comună, de întreținere”. Haruki Murakami a fost pus inițial în categoria a doua, primind reproșuri din partea criticii pentru lipsa lui de orientare spre problemele politice, se opunea atitudinii opiniei publice de la acel moment. Literatura lui Haruki Murakami urmează un stil nou, care apoi este apreciat la adevărata lui valoare, deconstructivismul folosit în narațiune lasă loc de meditație, realitatea din ficțiunea lui nu este una continuă, tradițională, este una care nu respectă cronologia reprezentând astfel haosul existenței noastre. Acum că înțelegem apariția lui în contextul literaturii japoneze ne putem concentra pe legătura lui Occidentul, bineînțeles că și asupra autorilor și autoarelor occidentale pe care îi și le apreciază Haruki Murakami.

Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami

Scriitoarele preferate ale lui Haruki Murakami

Haruki Murakami povestește despre experiența debutului său în cartea Meseria de romancier,  aflăm de acolo faptul că a renunțat la clubul de jazz  Peter Cat,  amplasat în Tokyo, pe care îl administra împreună cu soția lui, pentru a se dedica numai scrisului. Decizia lui  a fost luată după ce a primit o confirmare a talentului său în anul 1979 prin câștigarea „Premiului Gunzo pentru debut” pentru romanul Kaze no uta o kike („Ascultă cum cântă vântul”), primul volum din Trilogia șobolanului, din care mai fac parte În căutarea oii fantastice și  Pinball, 1973. Și după ce s-a bucurat de puțină apreciere un fost coleg de facultatea a venit la el în club și i-a spus că ar fi putut scrie un roman ca al lui, cu toate acestea nu a făcut-o niciodată.

Că tot am adus în discuție facultatea prin intermediul fostului coleg, ar trebui să spun că studiile sale l-au apropiat foarte mult de cultura occidentală. A urmat cursurile secției de teatru la Facultatea de Litere a Universității private Waseda din Tokio, unde a studiat deopotrivă cultura și limba franceză, dar în mod special tragedia Greciei antice. După ce a renunțat la clubul de jazz a trebuit să găsească altă formă prin care să-și poată câștiga existența, așa că începe să traducă operele mai multor scriitori americani. Experiența de traducător îl influențează și îl conectează și mai mult cu Occidentul. Admirația lui față de cultura occidentală este foarte ușor de intuit în romanele sale, nu de puține ori face referire la mitologia greacă antică sau la Grecia din zilele noastre, Iubita mea Sputnik este poate romanul cel mai puternic infuzat în cultura occidentală. Lista autoarelor sale preferate este ceva mai lungă, mai jos amintesc doar trei dintre ele.

Carson McCullers (1917-1967)

Carson McCullers este cel mai des amintită alături de Flannery O’Connor, William Faulkner și Tennessee Williams, fiind considerată o scriitoarea care a inovat literatura americană sudistă. Născută Lula Carson Smith în Columbus, Georgia, avea 17 ani când a plecat să studieze pianul la Julliard. Sosind la New York a și-a schimbat planurile și a ales în schimb o carieră de scriitoare. Pe când avea 20 de ani, Carson are deja primul accident vascular cerebral, unul dintr-o serie  de astfel de accidente care au avut loc de-a lungul vieții. La scurt timp după căsătoria cu Reeves McCullers Jr..

La vârsta de 23 de ani publică romanul The Heart is a Lonely Hunter (Inima e un vânător singuratic). Cartea s-a bucurat de mult succes, fiind foarte comercializată dar și bine primită . În anul 1941 a lansat Reflections in a Golden Eye (Răsfrângeri într-un ochi de aur) și doi ani mai târziu The Ballad of the Sad Café (Balada tristei cafenele), ambele romane explorând și aprofundând temele recurente ale autoizolării și singurătății. În acești câțiva ani a divorțat și s-a recăsătorit cu McCullers – ambii erau bisexuali, consumau foarte mult alcool, își declarau în mod direct atracția resimțită pentru același sex. În anul 1946, a lansat The Member of the Wedding (În vara aceea verde), care a câștigat premiul New York Drama Critics Circle Award pentru adaptarea sa din 1950. În august 1967, McCullers a suferă ultimul accident vascular cerebral, intrând în comă timp de 46 de zile, ultimele sale zile, a murit la vârsta de 50 de ani.

Opere publicate de Carson McCullers: The Heart is a Lonely Hunter (Inima e un vânător singuratic –), The Ballad of the Sad Café (Balada tristei cafenele – 1943),  Reflections in a Golden Eye (Răsfrângeri într-un ochi de aur – 1941), The Member of the Wedding (În vara aceea verde – 1946)

Alice Munro (născută la 10 iulie 1931, Wingham, Ontario, Canada)

Alice Munro

Alice Munro, numele original este Alice Ann Laidlaw, scriitoarea de origine canadiană este considerată un fel de variantă feminină a lui Cehov. Comparația a fost făcută la sfârșitul anilor ’80 de editorul ei din vremea aceea, Cynthia Ozick, devenind un punct de referință în cariera ei de scriitoare– „este un Cehov al nostru și va rămâne mai mult timp în istorie decât oricare dintre contemporanii săi.” Academia suedeză a numit-o „maestru al nuvelei contemporane” atunci când i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură în anul 2013.

Opera lui Munro a fost remarcată pentru imaginile sale precise și stilul său narativ distinct, păstrând un tempo al liricității absolut încântător, națiunea lui Alice Munro este convingătoare și intensă, dezvăluind profunzimea și complexitatea vieții emoționale oamenilor. Comparația cu Cehov se datorează sfârșiturilor tragice și cumva neterminat la care recurge cu măiestrie. Despre operei ei Atwood spunea în 2006 că se remarcă prin „rememorarea precisă […], bălăceala în dedesubturile mai murdare, mai meschine și mai răzbunătoare ale naturii umane”.

Opere publicate de Alice Munro: Dance of the Happy Shades (1968), Dear life (Dragă viață), The Love of a Good Woman (Dragostea unei femei cumsecade), Too much happiness (Prea multă fericire),  Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage (Ura, prietenie, dragoste, căsătorie) etc.

Grace Paley (1922 – 2007)

Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami 3

Grace Paley al cărei nume original este Grace Goodside s-a născut în data de 11 decembrie 1922 în New York , NY, SUA a fost o scriitoare și poetă americană recunoscută pentru portretizările sale seriocomice realiste a newyorkezilor și pentru activismul său politic. Cu primele sale două cărți de povestiri, Grace Paley, și-a câștigat renumele în lumea literaturii. Vocea ei distinctă a câștigat inimile criticilor care îi apreciază viziunea ei asupra lumii dar și stilul caracteristic. În proza scurtă analizează viețile newyorkezilor din clasa muncitoare, creând un personaj colectiv de oameni fragili și însingurați, așa cum spunea criticul Michael Wood în New York Review of Books. Din asta înțelegem că atenția scriitoarei se concentrează asupra personajelor și nu asupra acțiunii.

Un alt punct distinct al lui Paley este că se bazează pe conversație pentru a construi caracterul personajelor sale. De aici redarea cu acuratețe ale dialectelor de limbă engleză americană, precum cel evreiesc, negru, irlandez sau multe alte dialecte. Criticul american William Novak a considerat că este o scriitoare care își concentrează talentul și energia pe meșteșug în sine și că respectă regulile clasice ale literaturii. Cu alte cuvinte scrie despre ceea ce cunoaște și evită pe cât posibil clișeele, chiar dacă de cele mai multe ori „ne spune” o poveste simplă. Un articol foarte bine scris este pe site-ul themarginalian.org.

Opere publicate de Grace Paley: The Little Disturbances of Man (colecție de proză scurtă, 1959); Enormous Changes at the Last Minute (colecție de proză scurtă, 1974); Later the Same Day (colecție de proză scurtă, 1985); Leaning Forward (poezie, 1985) etc.

Scriitorii preferați ai lui Haruki Murakami

Faptul că Haruki Murakami se numără printre puținii scriitori care pot scrie despre femei dintr-o perspectivă deloc misogină, în cartea lui, Meseria de romancier, spune la un moment dat că este conștient de faptul că a citit mai mulți scriitori decât scriitoare, dar nu neapărat pentru că nu le-ar aprecia, apoi enumeră câteva nume de femei creatoare de literatură, printre care se numără și cele de mai sus. Atitudinea lui deloc misogină m-a determinat să prezint câteva nume de scriitoare, apoi să enumăr și o mică parte din autorii preferați de-ai lui. Din câte se știe Haruki Murakami a tradus mai mulți scriitori de limbă engleză în limba japoneză, printre care se numără: Kurt Vonnegut, Raymond Clevie Carver, Jack Kerouac etc. Mai jos am să enumăr trei dintre autorii săi preferați.

Truman Capote (1924-1984)

Truman Capote

Truman Capote se naște în data de 30 septembrie în Orleans Parish⁠(d), Louisiana, SUA, de-a lungul existenței sale a fost atât scriitor cât și scenarist. Debutează cu romanul Alte glasuri, alte încăperi, un debut care îl plasează în literatura americană gotică sudistă ca punct de referință. Urmărindu-i cariera putem observa că oscilează între romantism și realism obiectiv. Romanul său de debut este factură romantică, fiind o proză intensă, evocatoare, subiectivă, nu o schițare detaliată a nei lumi sociale realiste. Truman Capote se concentrează aici pe stările interioare ale personajelor, folosind tehnicile romantismului ajunge să exploreze subconștientul acestora. Cea mai cunoscută operă a lui este „Mic dejun la Tiffany, operă despre care Norman Mailer spunea:

„Truman Capote, omulețul acesta plin de curaj, este cel mai împlinit scriitor al unei generații din care fac și eu parte. Frazele lui sunt perfecte până la detaliu, ritmul poveștilor lui este impenetrabil. N-aș schimba o virgulă în „Mic dejun la Tiffany”.

Opere publicate de Truman Capote: Alte glasuri, alte încăperi (1948), Mic dejun la Tiffany (1958), Cu sânge rece (1965), Harfa de iarbă (1951), Arborele nopții și alte povestiri (1949), Culoarea locală (1950) și Au cuvântul muzele (1956) etc.

F. Scott Fitzgerald (1896-1940)

Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami

Scott Fitzgerald este considerat unul dintre marii scriitori americani ai secolului al XX-lea și este faimos pentru reprezentările sale despre tineretul bogat și dezamăgit a ceea ce a numit Epoca Jazzului în anii 1920. A dus la bun sfârșit 4 romane și peste 150 de nuvele. A devenit faimos datorită celui de-al treilea roman al său, Marele Gatsby, publicat în 1925, este adesea numit „marele roman american”.

Fitzgerald devine celebru la 23 de ani, relatând această reușită în Dincoace de Paradis (This Side of Paradise – 1920). Înainte de vârsta de treizeci de ani și-a atins poate și apogeul cariere sale de scriitor, publicând capodopera, Marele Gatsby, dar cariera sa nu s-a oprit acolo, chiar și în ciuda faptului că maturitatea lui artistică a fost încetinită timp de un deceniu de alcoolism, probleme financiare și de boala mintală a soției sale, Zelda Sayre (1900-1948). Scriitorul a murit în semiobscuritate, considerat un mediocru, deși a publicat peste 160 de nuvele în cariera sa de douăzeci de ani. Numai postum criticii i-au oferit meritele cuvenite. Recunoașterea postumă a fost și ea umbrită de interesul majorității față de viața și căsătoria lui.

Opere publicate de Fitzgerald: Dincoace de Paradis („This Side of Paradise” – New York: Charles Scribner’s Sons, 1920), Cei frumoși și blestemați („The Beautiful and Damned” – New York: Scribners, 1922), Marele Gatsby („The Great Gatsby” – New York: Scribners, 1925), și Blândețea nopții („Tender Is the Night” – New York: Scribners, 1934), Un diamant cât Hotelul Ritz (1922 – din colecția Povestiri din epoca jazzului) etc..

J.D. Salinger (1919-2010)

Scriitoarele și scriitorii occidentale(i) preferate(ți) ale(ai) lui Haruki Murakami

J. D. Salinger, în întregime Jerome David Salinger, (născut la 1 ianuarie 1919, New York, New York, SUA – mort la 27 ianuarie 2010, Cornish, New Hampshire), scriitor american al cărui roman De veghe în lanul de secară (The Catcher in the Rye – 1951) a câștigat critici critice. aclamați și admiratori devotați, în special în rândul generației de studenți de după cel de-al Doilea Război Mondial. Opera lui constă și în povestirile care au fost publicate în reviste, precum The Saturday Evening Post, Esquire și The New Yorker.

Recunoașterea venită atât din partea criticii cât și a majorității a venit odată cu publicarea cărții De veghe în lanul de secară, al cărui personaj principal este un adolescent sensibil și răzvrătit. Adolescentul relatează într-un mod adolescentin autentic fuga sa din lumea adultă „ipocrită”. Personajul este în căutarea inocenței și a adevărului pentru a se descoperi pe sine. Este un drum al introspecției. Umorul și limbajul plin de culoare din roman îl plasează în tagma literaturii specifice lui Mark Twain cu Aventurile lui Huckleberry Finn și a poveștilor lui Ring Lardner. Unicitatea eroului său, la fel ca majoritatea personajelor infantile ale lui Salinger, constă în faptul că vede viața ca pe o dimensiune distinctă față de existența lui.

Opere publicate de J. D. Salinger: De veghe în lanul de secară (The Catcher in the Rye – 1951), Nouă povestiri (Nine stories – 1953),  Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare (Raise High the Roof Beam, Carpenters and Seymour: An Introduction – 1955), Franny și Zooey (Franny and Zooey – 1961).