Un shamisen sau samisen (în japoneză – trei corzi) este un intrument muzical japonez cu trei corzi, la care se cântă cu un obiect numit “bachi”. Derivă dintr-un instrument chinezesc, un fel de tobă acoperită cu piele de șarpe, sanxianul, introdus în Japonia în secolul XVI. Astăzi se folosesc materiale sintetice pentru confecționarea lui. În acest articol vom oferi detalii despre shamisen.
Despre shamisen
Se poate cânta la shamisen în mai multe moduri: un singur cântăreț, în ansambluri cu alte instrumente japoneze, poate să acompanieze vocea – cum se întâmplă în cazul stilului muzical „nagauta” care acompaniază drama din stilurile de teatru japonez Kabuki și Bunraku. Este folosit în mai multe genuri muzicale, poate să însoțească vocea povestitorului. Ca lungime, este cât o chitară cu gâtul mult mai subțire.
Corpul său seamănă cu o tobă,se numește dō și este acoperit cu piele, amplificând sunetul corzilor. În trecut, se folosea pielea de la un câine sau o pisică dar astăzi se fabrică din materiale sintetice. Cele trei corzi erau făcute din mătase în mod tradițional dar astăzi se fac din nylon. Creează un sunet numit „sawari”deoarece seamănă cu bâzâitul unui sitar numit „jawari”
Partea superioară a instrumentului este protejată cu un capac numit „dō kake”. Cel mai apreciat lemn pentru fabricarea unui shamisen este „koki”un lemn foarte dur. Se mai fabrică din lemn de trandafir, nuc sau dud. Gâtul shamisenului (Sao) are 62,5 cm. și are grosimi diferite în funcție de tipul de shamisen. Există trei tipuri de bază: hosozao (îngust), chuzao (mărime medie) și futozao (gros).
Gâtul shamisenului este făcut dintr-o bucată de lemn împărțită în două sau trei bucăți pentru a putea fi dezasamblat. Corpul (Dō) este făcut din lemn de gutui, dud sau zelkova. La shamisen se cântă cu un obiect numit „bachi” care era făcut în mod tradițional din fildeș sau carapace de țestoasă. Acum se fabrică din lemn și are forma unei frunze de ginkgo. Bachi-ul este folosi pentru a lovi atât corzile cât și pielea, reușind să creeze un sunet uimitor. În genul kouta (cântec scurt), corzile sunt ciupite cu degetele.
Stiluri muzicale
Strămoșul shamisenului este sanshin care derivă la rândul său din sanxianul chinezesc. În anul 1562, sanxianul a fost introdus prin navele comerciale în orașele Osaka, Sakai, portul Hakata din Kyushu, Japonia. În Kyushu, instrumentul era folosit de preoții orbi. De-a lungul timpului, instrumentul a trecut prin multe schimbări iar forma shamisenului modern a fost stabilită în perioada Azuchi (1568-1603). Cel mai vechi shamisen se numește „Yodo” și a fost comandat de samuraiul Toyotomi Hideyoshi unui artizan din Kyoto. În timpul perioadei Edo (1603-1867), devine o parte indispensabilă în teatrul Kabuki și este prezent în aproape toate genurile muzicale. Atât bărbații cât și femeile au contribuit la istoria acestui instrument muzical.
Genul preferat de cântăreții shamisen era „nagauta” sau cântecul lung. Era un stil plin de simplitate, liric, datând de la sfârșitul secolului 17. Devine un stil mai complex în secolul 19. Există și stilul „joruri”, după stilul cu același nume din teatru. În teatrul „joruri”, acțiunea este cântată de narator (tayu). În teatrul Kabuki, narațiunea alternează cu dialogul vorbit. Dacă un cântăreț shamisen din teatrul Kabuki amestecă genurile nagauta și joruri, spectacolul se numește „kake ai”.Cel mai cunoscut stil narativ este gidayū, care și-a luat numele de la Takemoto Gidayū (1651-1714), cântăreț foarte implicat în tradiția teatrului Bunraku din Osaka. Cântărețul-narator trebuie să vorbească și să cânte toate replicile personajelor și să le comenteze. Este foarte solicitant din punct de vedere vocal iar cântăreții sunt schimbați deseori la jumătatea unei scene.
Cântărețul la shamisen trebuie să cunoască foarte bine întreaga operă pentru a interpreta eficient textul. Din secolul XIX, interpretele numite onna gidayu sau onna-jōruri continuă această tradiție. La începutul secolului 20, muzicienii Kida Rinshōe (1911-1979) și muzicienii orbi Shirakawa Gunpachirō (1909-1962) și Takahashi Chikuzan (1910-1998) au dezvoltat un nou stil de a cânta la shamisen, care se bazează pe cântecele populare tradiționale, dar care implică improvizația. În zilele noastre, stilul se numește Tsugaru-jamisen și continuă să fie popular în Japonia.
Stilul muzical Tsugaru-jamisen este comparat uneori cu bonjo-ul american. Un cântăreț contemporan,Takeharu Kunimoto, cântă la shamisen în stilul bluegrass după ce a petrecut un an studiind acest gen muzical la East Tennessee State University și cântând într-o trupă de bluegrass (gen muzical apărut în America anilor 1940). Michihiro Sato este un alt cântăreț care combină stilul Tsugaru-jamisen cu genuri muzicale moderne. Cântărețul este celebru pentru actele sale de improvizație. Aceasta a fost povestea shamisenului, un instrument care și-a început istoria în secolul XVI, ajungând să facă parte din cultura japoneză.
