Romanul său de debut Blocul 29, apartamentul 1 ( Polirom, 2009) explorează tema familiei, o familie atipică şi conjuncturi care mai de care mai controversate, deşi fără intrigi exacerbate. Îşi construieşte discursul la persoana întâi, (precum şi în cel de-al treilea roman al său), şi reuşeşte să creeze, nu un roman, ba mai degrabă o poveste demnă de ecranizat, ca un scenariu, Blocul 29, apartamentul 1 beneficiază de o impecabilă dexteritate a oralității cum rar beneficiază romanele româneşti. Aşa cum afirmă şi Nora Iuga în prefață – e atâta poezie la Corina Sabău, aş zice, echilibrată cât să confirme eleganța, dar nu atâta cât să maniereze proza.
Studiindu-și predecesorii de gen masculin, romancieri, am putea crede că autoarea a procedat precum Mary Wollstonecraft cu Rousseau, a preluat şi a îmbunătățit, a folosit în favoarea sa tehnicile de scriere și le-a adaptat viziunii sale feminine şi feministe.
Surprinde în amănunt viața oamenilor din blocul 29, şi din împrejurimi, într-o atmosferă domestică în care tot timpul se celebrează viața. Familia tradițională este contestată, dar adaptamentul creează normalitate şi în acest caz, unde protagonista se integrează absolut în tiparul de viață impus, dar fără a-şi pierde cerebralitatea, cea mai mare calitate a protagonistelor Corinei Sabău, este aceea de a reuşi să fie şi actante şi observatoare totodată, au o privire panoramică asupra propriei vieți, dar fără să strice rânduiala stabilită de societate ( deși ar vrea ). Nu există abateri. Există doar momente domestice acide.
Paginile de reflecții asupra ansamblului de emoții, psihologia şi introspecția fac din romanul de debut al Corinei Sabău, nu un obiect de premiat, ci un material de integrat în memoria literaturii române şi în programa şcolară. Problema cuplului alienat, cuplu care se menține într-o zonă de independență față de familie, hedonism și libertinaj și care nu-și asumă răspunderea creșterii propriului copil lăsându-l astfel în grija bunicilor.
Protagonista este un copil de 12 ani spre care Corina Sabău revarsă înțelepciunea necesară pentru a o aduce la dimensiunea adulților în care copilul locuiește și chiar îi conferă statutul de copil bătrânicios. Problema cuplului hoinar care își ignoră copilul și pe care îl neglijează ascunde probleme catastrofale și în interiorul cuplului dar și în sufletul copilului.
Îmi permit să las cel de-al doilea roman al Corinei Sabău pentru o cronică izolată, în schimb voi vorbi despre cel de-al treilea roman Și se auzeau greierii, înscris în cursa celor mai recente romane despre perioada comunistă, între care cel al Ioanei Nicolaie, Cartea Reghinei și romanul Alinei Nelega, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este un roman scris cu asumarea implicării personale, date și detalii extrem de lucide, detabuidizarea unor aspecte de viață a cuplului comunist și a femeii comuniste, libertățile indivizilor în societate dar și în viața de cuplu, dublul standard.
Ce știu cel mai bine să facă aceste trei romanciere menționate mai sus este să moralizeze prin problematizare, aceasta le unește dar le și diferențiază ca manieră de a nara. Referindu-mă la Corina Sabău și la protagonista sa, Creangă Ecaterina, care trece prin toate etapele unui tipar feminin petrecându-și identitatea sa feminină destul de vagă mai mult în psihicul său în interiorul absolut, fără ca să poată exterioriza frământările specific femeiești, aici mă refer la experiențele de gen pe care le traversează, și le poate exterioriza doar atunci când apar și semnele (rămâne însărcinată).
Cartea Corinei Sabău deconstruiește mitul mariajului ca siguranță a femeii, ocrotire și stabilitate, armonie, iubire, înțelegere și respect nici să te bat nu-mi vine, darmite să te fut (p.68), asta îi spune tatăl protagonistei mamei sale și apoi o adevărată scenă de solidaritate feminină urâtă de bărbat m-am așezat peste ea și atunci a început să dea și în mine, așa vă uniți și când vă bateți joc de mine (p.69). Scene de un machism dus la extrem în perioada comunistă, scene de o universalitate remarcabilă, scenele Corinei Sabău nu sunt neapărat specific românești, ele s-au petrecut desigur în România, dar se pot întâlni oriunde în lume. Violența asupra femeilor în carte este prezentată sub diverse aspect, manipulare, desconsiderare, devalorizare dar dacă n-ai fost întrebată înseamnă că așa a considerat comisia că n-are sens să te întrebe, mi-o taie zâmbind Alendelon (p. 16).
Supunerea femeii și condamnarea acesteia la tăcere de către bărbați a fost pentru comunism o practică extrem de bine cotată în rândul persoanelor de gen masculin. Machomenismul este întruchipat în Alendelon, donjuanul fabricii Mătasea Populară, heartbreakerul și rolling-eyes al benzilor la care lucrau femeile. Șoapte aluzive și gingășie masculinizată, o întruchipare pe cât de ofertantă pe atât de trivială, denigratoare și ofensatoare, desigur toate acestea desprinse din obiectificarea femeii (…) se apropie de mine și mâna care strânge materialul îmi atinge gâtul, cealaltă mă apasă sub sân, cu coada ochiului îi zăresc brățara atârnând, în bleumaren m-ar vedea îmbrăcată, fața Gubalitului e roșie și șugubeață, dar Alendelon continuă fără să-l bage în seamă, hotărât să-și ducă demonstrația la capăt, bleumaren, asta e nuanța mea, celălalt își ascunde hohotul cu o mână, cunoaște o croitoreasă meseriașă, coase pentru fetele de la Contabilitate, se oprește din vorbit cât să-și admire brățara de la mână și să o potrivească pe încheietură, păcat de bărbatul meu de acasă și de vremea asta frumoasă.(p. 16)
Persecuția psihică, presiunea pe femei pentru a se menține niște mașinării pentru sporirea natalității, sunt alte obsesii ale perioadei comuniste „o dată pe lună ne urcau pe masă și ne controlau” (p. 19) ca pe niște animale de prăsilă, asistăm la reducția femeii la rolul său natural-biologic și la credința că acesta este rolul său primordial. Avortul clandestin este epicentrul romanului, momentul de maximă tensiune, unde o sarcină nedorită face ca femeia să fie privită ca pe o aducătoare de necazuri. Decretul 770 din 1 octombrie 1966 care interzice întreruperea sarcinii face ca viața cuplurilor să devină un adevărat câmp de luptă.
Cuplul din Și se auzeau greierii este cuplul comunist care respecta cu sfințenie elementele comuniste: desensibilizarea, reducția emoțiilor la 0, reducția comunicării până la înstrăinare, probleme reale de conviețuire, problemele femeiești versus problemele bărbătești, vieți separate, lumi separate, unite pentru cauza nobilă-socială – familia, celula de bază a societății. Nedreptățile și tensiunile din cuplu, presiunea societății pentru alcătuirea familiei model. Șubredă în intimitatea casei, dar puternică în fața lumii. Ipocrizia internalizată și asumată, patriarhatul dus la extrem care ucide protagonistele din toate cărțile literaturii române. Soarta unei femei dintr-un cuplu comunist era predictibilă. Protagonista Corinei Sabău oricâte eforturi ar fi făcut, contextul tot ar fi reușit să o învingă, emanciparea femeilor a fost o iluzie care făcea parte din agenda politică a comunismului.
Și se auzeau greierii este mai mult decât literatură, este mai mult decât povestea unei femei iconice, este un tribut adus miilor de femei mutilate și moarte în urma avorturilor clandestine.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Banca Transilvania oferă clienților câștiguri uimitoare. Înscrierile sunt doar până pe 31 iulie! Iată ce trebuie să faci!
