Sixto Rodriguez. Sugarman. A fairy tale

Once upon a time…Așa încep poveștile americane și așa ar putea începe și povestea unui interpret fenomen, la fel de mare ca Bob Dylan, respins de ascultătorii americani, adulat de cei din Africa de Sud, redescoperit după trei decenii și readus pe scenă… Sixto Rodriguez este numele „poveștii” care a adus un Oscar celor care au țesut un documentar cu firele ei încâlcite.

O jumătate de poveste

În anii 20 ai secolului trecut, un mexican emigrează în Statele Unite ale Americii. Căutând împlinirea visului american, găsește dragostea și nu va mai pleca niciodată în țara natală. În 1942 familia lui este completată de Sixto, al șaselea copil. Atras de chitara tatălui, băiatul cântă de mic, suburbiile Detroit-ului sunt  legănate de cântecele lui, nimeni nu ar fi zis atunci că peste o vreme specialiștii vor compara muzica lui, mai ales versurile, cu muzica lui Bob Dylan și că nu vor găsi diferențe mari în favoarea niciunuia dintre ei.

Copilul trăiește în ghetouri, pe străzile sărace din suburbiile metropolei americane, lucrează de foarte tânăr în construcții, iar noaptea, când se întoarce sleit de puteri acasă, când scapă de praful șantierelor, înlocuiește ciocanele cu chitara și caietul de versuri. Scrie pasional muzică pe versuri proprii, versuri care cântă despre problemele sociale și sufletești ale tinerilor oprimați.

În anul 1969 Sixto Rodriguez cântă, serile, în barul „The Sewer”. Într-o astfel de seară Mike Theodore și Dennis Coffey îl descoperă cântând, cu spatele la public. Rebel, boem, va pierde mult din cauza modestiei și timidității atât de contrare personalității unui artist. Cei doi așteaptă să audă și ultimele acorduri, străbat perdeaua de fum ce îl ascunde parcă de auditoriu și încep să discute cu el. Află că și-ar dori ca oamenii să-i înțeleagă mesajul muzicii și că, dacă ar putea, ar fi invizibil.

Cei doi artiști își zâmbesc, simțind că au descoperit, în barul acela cu nume atât de ciudat („The Sewer” înseamnă „Canalul”) un diamant neșlefuit și hotărăsc imediat că trebuie să îi producă un album. Albumul, care va avea o poveste ce cu greu poate fi crezută fără a veni însoțită de dovezi clare, se va numi „Cold Fact” iar celebra revista americană specializată în muzică „Bilboard” îi va acorda acorda patru stele.

Paradoxal, albumul este un eșec, americanii nu cumpără multe discuri. Din datele oferite peste mulți ani de producător, se pare că doar șase exemplare au fost vândut. Peste doi ani al doilea album al lui Sixto Rodriguez este lansat: „Coming from reality”. La fel ca precedentul, nu este nicidecum o reușită din punct de vedere comercial și, dezamăgit, Sixto hotărăște să renunțe pentru totdeauna la visul unei cariere de muzician profesionist și se întoarce în uzinele Detroit-ului, păstrând pentru sufletul său doar serile cu chitara și caietul cu versuri. Aici povestea lui pare că se termină. Trec ani peste muzicianul cu rădăcini mexicane, își întemeiază o familie, trudește în condiții grele, un destin comun.

Cealaltă jumătate a poveștii

Însă, în timp ce anii se derulau monoton peste el în America, muzica lui devenea un șirag de imnuri ale tineretului din Africa de Sud. În anul 1971, o tânără americancă pleacă în Cape Town pentru a petrece o vacanță alături de iubitul ei stabilit acolo. În bagaj aruncă unul dintre cele șase exemplare comercializate din albumul „Cold Fact”. În Africa de Sud muzica lui devine fenomen social, discul este piratat în 500.000 de alte exemplare, Sixto devine o legendă, deși el nu știe, devine artistul adorat al tinerilor care se ridicaseră împotriva sistemului rasist impus de regimurile ce reprezentau minoritățile albe.

Albumul este interzis pe toate posturile de radio din Africa de Sud, măsură ce nu are un alt efect decât întețirea dorinței oamenilor de a asculta versurile atât de reprezentative. În timp ce Sixto Rodriguez trăia în sărăcie la Detroit, fanii lui din Africa croiau o poveste ce nu va avea nevoie de vreo probă: idolul lor, interpretul cântecelor atât de iubite, probabil murise. Probabilitatea va dispărea repede, astfel încât, neputând avea nicio sursă serioasă de informare, toți sunt siguri în scurt timp că interpretul murise. O mulțime de legende continuau însă să învie din când în când, cea mai puternică dintre ele fiind aceea care spunea că s-ar fi sinucis trăgându-și un glonț în cap pe scena unui bar.

În anii 90, doi temerari, un mare fan al lui Sixto Stephen „Sugar” Segerman și jurnalistul Craig Bartholomew încep căutările lui „Sugar Man”, uitând de legende și de zvonuri. Trec câțiva ani fără a putea găsi măcar o urmă și abia în 1997, când se apropia aniversarea a treizeci de ani de la lansarea „Cold fact”, se întâmplă o minune. Fiica lui Sixto, Eva citește un articol semnat de Stephen „Sugar” Segerman în care acesta preZenta o cutie de lapte colantată cu chipul lui Rodriguez. Articolul solicita informații despre artist. Eva, emoționată, postează mesajul acesta:

„Rodriguez este tatăl meu! Vorbesc foarte serios”.

Segerman o contactează, îi povestește despre faima tatălui ei din Africa de Sud, îi dezvăluie că, în timp ce Sixto își trăia viața comună la Detroit, peste mii de kilometri albumul său se vindea în milioane de copii. Surprinsă, Eva ascultă și cum toată Africa de Sud credea de atâția ani că ascultă muzica unui artist mort. După trei zile, telefonul lui Segerman sună.

La celălalt capăt al firului era marele său idol, însuși Sixto Sugar Man Rodriguez. Segerman îi povestește epopeea căutărilor sale, îi spune că muzica lui a inspirat milioane de tineri în timp ce el muncea, dezamăgit, pe șantiere și îi propune să facă un concert acolo unde este iubit atât de mult, în Africa de Sud. Vestea că omul despre care s-a crezut zeci de ani că este decedat este viu și că va veni să cânte live a înnebunit oamenii din Africa. În anul 1998 Rodriguez trăiește un vis, susținând două concerte în Cape Town în 6 și 7 martie.

Cele două fiice ale sale, sceptice în privința poveștii lui Segerman, vin și ele pentru a-și ajuta părintele, sunt luate de la aeroport în limuzină, simt nebunia paparazzilor și a presei. Cinci mii de sud-africani entuziasmați l-au aplaudat zece minute, fără pauză, când, după aproape treizeci și cinci de ani, a urcat iar pe o scenă. Biletele pentru ambele spectacole fuseseră epuizate în doar câteva minute.

https://www.youtube.com/watch?v=e70oln-7evM

Când visele adolescenței se împlinesc singure la bătrânețe.

Povestea este ireală, este de fapt povestea unei Cenușărese moderne și pentru cine nu cu cunoaște muzica lui Sixto Rodriguez povestea nu are sens. Muzica lui este minunată, se spune că albumele lui, „Cold fact” și ,„Coming from reality” se ridică la înălțimea valorii artistice a lui Bob Dylan. Misterul eșecului comercial nu poate fi explicat. Poate așa a trebuit să fie scrisă povestea acestui artist, care a produs și un Oscar în anii ce au venit.

Uluitoarea poveste a fost și subiectul unui film documentar intitulat „În căutarea lui Sugar Man”, un film impecabil realizat, începând cu episodul renunțării la muzică după lansarea celor două albume, continuând cu anii de sărăcie din America, muncind pe șantiere sau în fabrici, aceiași ani în care era o legendă la treisprezece mii de kilometri distanță și terminând cu concertele din anii 90, când, după peste treizeci de ani a aflat că a vândut de fapt la fel de bine ca Elvis sau Rolling Stones. La 24 februarie 2013 a avut loc, la Dolby Theatre din Hollywood, Los Angeles, a 85 a ceremonie a Premiilor Academiei. Au fost premiate cele mai bune filme din 2012.

„Searching for Sugar Man” a câștigat Oscarul pentru cel mai bun documentar și Sixto Rodriguez, cel care în ultimii ani 60 cânta, timid, uneori stând cu spatele la scenă, ascunzându-se după perdele de fum de țigară, a refuzat să participe la ceremonie, nedorind să  pună în umbră performanța realizatorilor de film.

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor