Monden > Diverse > Literatură > Soril Miavoe, dopuri de plută – Rătăceam printre arborii înșelători ai cafelei de dimineață
Literatură

Soril Miavoe, dopuri de plută – Rătăceam printre arborii înșelători ai cafelei de dimineață

Soril Miavoe, dopuri de plută

Soril Miavoe (pseudonimul lui Teodor Simion Pop) s-a născut în 3 aprilie 1950, în orașul Iernut. Locuiește în Târgu Mureș. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1990). Activitate literară: Debutează cu poezie în revista Contemporanul (1970). A publicat în revistele Vatra, Orizont, România literară, Târnava, Carul Mic, Sintagme literare, Asymetria. Cărți publicate: Cum să nu, poezie, debut, prefață Laurențiu Ulici, Editura Dacia, 1985; Plaurul, scenariu radiofonic la Studiourile Teritoriale de Radio Târgu Mureș, 1986; Pliant tipărit pe ambele fețe, poezie, Editura Romghid, Târgu Mureș, 2019; Plaurul, teatru, postfață Ion Calion, Editura Romghid, Târgu Mureș, 2019. Antologii, volume colective: Caietul debutanților – 1977, Editura Albatros, București, 1978; Pagini mureșene (antologie), Târgu Mureș, 1979; Catarge, Editura Eminescu, București, 1979;

Soril Miavoe în cel mai recent volum de poeme al său, dopuri de plută (Rocart, 2021), amintește de oralitatea lui Vasilievici și de confesivul (inimii cătrănite) lui Omar Khayyam. Evoluând de la un volum de poeme la altul, sau față de ceea ce ne citea la cenacluri, văd în discursul din această carte ceva cu mult diferit. Acest ceva înseamnă o mai profundă autenticitate și vizibil capacitate de a capta momente pe care le imortalizează. Poemele sale enunță excese, mai ales de alcool și dintre cele emoționale. Cartea cuprinde două segmente: dopuri de plută și zaț.

Marile poeme ale unui învingător se scriu și cu rimă, dar reconfigurează rima clasică, sau face să pară că aici nu poate deranja când rimează sigur/singur, sau cetățuie/cuie. Dar are Soril aici anumite versuri pe care le-am și subliniat, de integrat în memorie. Mai atent la tehnică decât altădată, și mai atent la mesaj, nu mai fabrică poeme lipsite de emoție, nu se mai aruncă în mimetism. I-au făcut bine ieșirile în public, aducerea poemelor în fața oamenilor. Un poet dedicat care definește poezia, își definește arta poetică: „Poezia nu aduce nimic la cunoștință/ ea e ca tine, ca mine,/ doar că ea știe să bată toaca/ cu bețe iradiante de rime.// Poezia nu cere nimic la schimb,/ ea dă totul „de-a moaca”/ atunci când are destui furnizori/ de pietre care să tulbure apa/ din care bea// căci trebuie știut:/ ea nu poate fi nici hrănită și nici adăpată/ decât cu apă amară/ și tulburată.// Ea nu hărțuiește pe nimeni, e mută/ și nu intră decât în casa în care este cerută.// Poezia nu este obligatorie și nici necesară/ de aceea doarme cât e ziulica de lungă/ și deschide ochii numai spre seară.” (Aducere la cunoștință, p.17).

Biografism și cantități industriale de sinceritate oferă cartea dopuri de plută. Poeme care ocupă destul de puțin spațiu, iar cartea în sine are 95 de pagini. Am început să o citesc în redacția revistei Vatra, acolo unde mi-a și dăruit-o autorul, dar apoi am continuat să o citesc în lumina soarelui în fața Teatrului Național din Târgu Mureș. Întinsă pe o bancă de forma băncilor din aeroporturi, la un moment dat, soarele se arată dintre nori și ce fac? Păi cum, ce? Ce nu poate acoperi poezia lui Soril Miavoe? Am acoperit soarele cu poezia de aici. Dar vreau să cred că a fost una dintre cele mai importante zile din viața mea de cititoare împătimită a poeziei. Pentru că această carte își avea locul în creierul meu, cred, dinainte de fi scrisă. Mă bucur că am avut șansa să o prind, și mă onorează să fiu contemporana autorului. Dacă acesta ar fi să fie primul semnal în dreptul cărții, vreau să știți că nu este o carte de duzină, așa că dacă ajungeți la ea, vă propun să aveți răbdare și să o citiți până la capăt. Pentru că dacă scrieți poezie, s-ar putea să vă aducă niște luciditate în texte, să vă facă mai atenți la crescendo-ul structural. Foarte bune sunt finalurile poemelor din acest volum.

Ne amintește, cu discurs de și de câțiva poeți însemnați, de Teodor Borz, Virgil Mazilescu, Angela Marinescu și pare să se angreneze și Soril Miavoe alături de generația virtuală. Citez integral și acest poem, pentru că este unul de o mare actualitate, aici unde face ceva foarte interesant, captează atât de simplu, descrie o dorință simplă, cu aceasta și începe poemul și ajunge să ne inițieze într-o perioadă frumoasă în istoria poeziei: „Azi mi-ar fi plăcut să postez pe FB/ o poză cu Nichita Stănescu/ toamna în Gara de Nord/ așteptând amândoi pe un peron măturat de vânt/ să intre vagoanele care să ne scoată din hărmălaie și viruși/ (să ne ducă într-un cub despre care/…Toți, dar absolut toți zice-vor:/ – Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colț sfărâmat!)//Sau cea cu Virgil Mazilescu/ în care amețiți de frumusețea/ unei zile de primăvară sub/ castanii din cetate urmăream zborul gâzelor abia/ ieșite de sub pământ (multe, proaspete și verzi ca pisicile).//Pentru altădată m-aș gândi să postez și una cu/ Angela Marinescu/ vara la umbra din curtea părintească/ imediat după operația de cancer la sân/ care-i ieșise atât de bine încât voia să se fotografieze așa pentru eternitate.// Dar n-am postat niciuna dintre toate acestea pentru că nu există nicio fotografie,/ există doar galeria din mintea mea// pe care sunt expuse pe albii pereți/ imagini și filmulețe/ pe care le privesc zilnic uimit de frumusețea lor/ și-n care/ eu nu sunt.”(Azi mi-ar fi plăcut să postez pe FB, pp.61-62).

Citiți dopuri de plută, și convigeți-vă că Târgu Mureș rămâne orașul poeților, nu l-am intitulat așa întâmplător. Așa e aici, asta e atmosfera, vinovate sunt universitățile și râurile. Vinovată este izolarea și vinovată multiculturalitatea. Aici pe râul Mureș, de azi, se plutește cu dopuri de plută, dar ele amintesc de iubiri cu zâmbet cald, acute, dar trecute. Orașul poeților cu zâmbetul șters.

dopuri de plută, aici!